Bucuria lui „în pofida”

Afirmarea fiinţei esenţiale proprii în pofida dorinţelor angoasei crează bucurie. Lucillus este sfătuit de către Seneca să facă din aceasta preocuparea sa, şi anume, „să înveţe cum să simtă bucuria”. Aceasta nu se referă la bucuria dorinţelor împlinite, deoarece adevărata bucurie este o „problemă serioasă”; ci bucuria sufletului este cea „ridicată deasupra fiecărei circumstanţe”. Bucuria însoţeşte auto-afirmarea fiinţei noastre esenţiale în pofida inhibiţiilor care vin din elementele accidentale din noi. Bucuria este expresia emoţională a curajosului „Da” faţă de adevărata fiinţă proprie. Această combinaţie de curaj şi bucurie arată la modul cel mai clar caracterul ontologic al curajului. Dacă curajul este interpretat numai în termeni etici, relaţia lui cu bucuria împlinirii de sine rămâne ascunsă. În actul ontologic al auto-afirmării fiinţei esenţiale individuale curajul şi bucuria coincid. 

(Paul Tillich - Curajul de a fi)

Complicat? Acelaşi lucru spus altfel:

„Rareori în viaţă mai simţisem o asemenea o atare bucurie. Nu era propriu-zis o bucurie, era o sublimă, absurdă şi nejustificată voioşie. Nu numai nejustificată, dar contrară oricărei justificări. (...) Totul era pierdut.

Şi tocmai în acest moment încercam o senzaţie neaşteptată de eliberare. De parcă aş fi descoperit în sinuozităţile dure şi morocănoase ale necesităţii libertatea ţopăind într-un colţ. Şi ţopăiam o dată cu ea.

Când totul merge anapoda, ce bucurie să-ţi pui sufletul la încercare pentru a vedea dacă dă dovadă de rezistenţă şi de valoare! S-ar zice că un duşman invizibil şi atotputernic - unii îl numesc Dumnezeu, alţii Diavol - se năpusteşte să ne doboare; iar noi rămânem în picioare. Ori de câte ori e învingător în interior, în timp ce afară e bătut măr, omul adevărat resimte o mândrie şi o bucurie de nespus. Calamitatea exterioară se transformă într-o supremă şi aspră mulţumire.

Mi-aduc aminte ce mi-a povestit Zorba într-o seară:

«Într-o noapte, pe un munte din Macedonia, acoperit de zăpadă, se pornise un vânt aprig. Zgâlţâia de mama focului micuţa cabană unde mă cuibărisem, încercând s-o dea de-a dura. Dar eu o întărisem bine. Stăteam de unul singur în faţa vetrei în care ardea focul. Râdeam şi făceam în necaz vântului, strigându-i: N-ai să intri în cabana mea, n-o să-ţi deschid uşa; n-ai să-mi stingi focul, n-ai să mă dobori!»

La aceste cuvinte ale lui Zorba înţelesesem cum trebuie să se comporte omul şi pe ce limbă trebuie să-i vorbească necesităţii puternice şi oarbe.

Mergeam iute pe ţărm, vorbeam şi eu duşmanului nevăzut, strigam: «N-ai să intri în sufletul meu, n-o să-ţi deschis uşa, n-ai să-mi stingi focul, n-o să mă dobori!»”

(Nikos Kazantzakis - Alexis Zorba)

Evident, drumul dintre stoicism şi Zorba e mai scurt decât pare pentru că scriitorul grec l-a audiat pe Bergson la Paris. Dar chiar şi aşa, pare că a simţit această bucurie dincoace de lecturile sale, în propriul suflet, atunci când descrie ca nimeni altul bucuria lui „în pofida”.  

Bucurie eroică ce apare de oricâte ori s-ar rostogoli povara absurdului. Până atunci când nesfîrşita osândă naşte sens din ea însăşi:

ÎI las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stîncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără de stăpîn nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.

(Albert Camus - Mitul lui Sisif)