Care ar fi o relaţie sănătoasă cu propriul trecut? Să uiţi, să ierţi, să înţelegi, să accepţi, să ignori (dacă nu poţi să uiţi), să ... ce? Noii consilieri accentuează asupra ideii că trecutul nu ar trebui să ne determine prezentul şi, cu atât mai puţin, viitorul. În principiu, ei au dreptate. Se poate gândi o existenţă complet „restartată”, pornită de la 0, „pe curat” în care toate cele dureroase au rămas în urmă. Între trecut şi prezent poate fi retezată relaţia cauzală pentru că ea este una în bună măsură artificială, construită şi, aşa cum ai acţionat până acum în virtutea unui trecut, de azi înainte alegi să nu o mai faci. Poate fi întreruptă această legătură şi este bine de făcut astfel atunci când procesul nu este unul mutilant şi când constaţi că ai devenit o perlă inversă, care în jurul unui ciob de nemurire aduni doar sedimente murdare care se tot adună şi-şi devin lor însele temei, atunci mai bine spargi scoica. Rişti, totuşi să demolezi prea mult, totul, şi asta ţine mai mult de forţă brută decât de înţelepciune. Şi atunci?
Legătura cu trecutul este o relaţie, adică are doi poli şi e dinamică, la fel ca şi cea între doi oameni. Poate fi chiar gândită ca relaţia dintre cel care eşti şi cel care ai fost şi pe acesta din urmă poate e mai bine să îl înţelegi şi să-l îndrăgeşti, decât să-l ucizi, pur şi simplu. Poate mai are câte ceva bun să-ţi spună, lucruri uitate, datorită lui eşti ceea ce eşti azi şi din această perspectivă e bine să te împaci cu trecutul, integrându-l în părţile sale pozitive. Iar dacă nu îţi place ce eşti acum, doar cel din prezent e de vină - în sensul că doar el poate schimba starea de lucruri - şi nu fantomele trecutului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu