Se dă o realitate (un bărbat iubeşte o femeie) şi o persoană (Othello) în interiorul acestei realităţi. O altă personă (Iago) nu îi schimbă celui dintâi realitatea, ci percepţia asupra realităţii. Procesul nu are loc brusc, ca şi cum ai zdrobi un filtru vechi şi ai pune apoi în loc un altul ci treptat, subtil, cum ai colora un perete de apă cu un colorant pe care-l distribui strop cu strop. Pe nesimţite, Othello, aflat în mijlocul aceleiaşi realităţi (Desdemona are aceleaşi sentimente şi comportamente) ajunge să se raporteze cu totul diferit la aceasta, în urma eforturilor perseverente şi competente ale lui Iago. Iar de aici, consecinţele.
Unii sociologi atunci când îi privesc pe alţi oameni (sau o piesă de teatru), îşi amintesc de aşa numita Teoremă a lui Thomas: „Atunci când oamenii consideră anumite situaţii drept reale, ele devin reale prin consecinţele pe care le au”. Faptele sunt ceea ce sunt nu prin ceea ce sunt, ci prin ceea ce credem noi că sunt. Dacă Shakespeare vede aici componenta negativă a acestui proces, acesta poate fi, la fel de bine, declanşat în sens invers: strop cu strop, pas cu pas, propria raportare la lume, percepţia realităţii poate deveni una cu totul şi cu totul alta aşa încât filtrele care ne separă de aceasta să ofere o imagine mai luminoasă, dacă nu mai limpede.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu