Singurul lucru la care nu renunţ este renunţarea

- De crezi că se sinucid oamenii?– Nu ştiu, motivele sunt diferite. (..) Motivele mele sunt o pierdere treptată a încrederii, o iluminare treptată a naturii realităţii, a lumii.”

Doi oameni, de condiţii diferite – un profesor de filosofie, care „predă lecţii de întuneric”, şi un fost puşcăriaş al cărui singură avere este o Biblie – se întâlnesc pentru a discuta despre motivele pentru care merită să trăieşti.  Întâlnirea urmează tentativei de sinucidere a celui dintâi, care a fost salvat în ultima clipă de cel care acum vrea să-l convingă să nu mai repete gestul. Filmul, realizat după o piesă de teatru, redă înfruntarea de dimensiuni eroice dintre cele două concepţii, atât de omeneşti, în fapt. Pe de o parte convingerea că lumea, aşa cum este ea, înseamnă numai suferinţă fără rost şi cu cât ai multă conştiinţă cu atât realizezi mai mult acest lucru şi, pe de altă parte, că mai presus de om există ceva care-l poate lumina, înălţa deasupra condiţiei sale mizere şi astfel să-i confere sens existenţei.

Black, personajul salvator, este un fost puşcăriaş care a trăit o experienţă cvasimistică în închisoare când s-a aflat în pragul morţii în urma unei altercaţii. Acesta, spune el, nu este nici pe de parte cea mai îngrozitoare experienţă prin care a trecut, dar acum se află de celealtă parte a baricadei, de partea binelui. Nu este bigot, doar credincios. Deşi spune la un moment dat despre sine că nu are niciun gând care să nu provină din Biblie, el se caracterizează drept un eretic (nu crede, de exemplu în păcatul originar), nu dă niciun citat din Cartea Sfântă iar orice referire la aceasta este filtrată prin propria experienţă.

White, profesorul, deşi alege sinuciderea, pare că a ajuns la acest gest nu din disperare, ci ca o concluzie a unei analize temeinice. El îşi expune argumentele sale nu pentru că ar vrea să convingă pe cineva ci pentru că este ţinut prizonier de salvatorul său care se teme de o nouă tentativă de sinucidere. Recunoaşte că nu crede în nimic deşi a făcut-o: a crezut în artă, cultură, cărţi, muzică, lucruri pe care le-a crezut indestructibile dar s-a dovedit că nu sunt astfel. La sfârşit, toate uşile s-au închis în urma sa, nemairămânându-i decât una singură. „Singurul lucru la care nu renunţ este renunţarea”, spune el.

Înarmaţi cu aceste convingeri, cei doi se înfruntă pe viaţă şi pe moarte, expresia având un sens propriu în acest context. Personal, filmul m-a încântat el fiind aproape o ilustrare în imagini a unui dialog filosofic dar, totuşi, el nu epuizează perspectivele din care poate fi privită problema dacă viaţa merită sau nu să fie trăită (cea mai importantă a filosofiei, după Albert Camus). Dialogul dintre cei doi este unul în alb şi negru – chiar dacă spre final unul dintre cei doi pare că se apropie de poziţia celuilalt – însă între aceste două limite nuanţele pot fi infinite. Pot înţelege poziţia lui White, aceea că oricine care nu este retardat ar trebui să se sinucidă, sau spus altfel are o întâlnire cu neantul, cu absurdul, cu lipsa de sens, dar, tocmai de aceea, abia de aici trebuie pornită discuţia: Cum poţi da sens atunci când ştii că nimic nu are sens? Absurdul şi disperarea sunt locuri comune – sunt proprii condiţiei umane, cum o spune şi personajul din film – şi de aceea iscusinţa ar fi de a descoperi calea de a trăi autentic – iar aceasta implică desigur sinceritate şi asumare, nu lipirea unui zâmbet tâmp pe faţă – într-o lume în care Dumnezeu se încăpăţânează să tacă până şi în faţa cuptoarelor de la Dachau. Or, sinuciderea, orice s-ar spune, nu poate fi considerată o iscusinţă, o abilitate.