Noaptea inundase pământul cu aerul ei cel negru și răcoare.
— Mă arde-n spate! zise fata. Făt-Frumos se uită înapoi.
Dintr-o volbură naltă, verde, se vedeau nemișcați doi ochi de jăratic, a căror
raze roșii ca focul ars pătrundeau în rărunchii fetei.
— Aruncă peria, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Și
deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure neagră, deasă, mare, înfiorată
de un lung freamăt de frunze
și de un urlet flămând de lupi.
— Înainte! strigă Făt-Frumos calului, care zbura asemenea
unui demon urmărit de un blestem prin negura nopții. Luna palidă trecea prin
nouri suri ca o față limpede prin mijlocul unor vise turburi și seci.
Făt-Frumos zbura... zbura necontenit.
— Mă arde-n spate! zise fata c-un geamăt apăsat, ca și când
s-ar fi silit mult ca să nu spuie încă.
Făt-Frumos se uită și văzu o bufniță mare și sură, din care
nu străluceau decât ochii roșii, ca două fulgere lănțuite de un nor.
— Aruncă cutea, zise fata. Făt-Frumos o aruncă. Și deodată
se ridică din pământ un colț sur, drept, neclintit, un uriaș împietrit ca
spaima, cu capul atingând de nori.
Făt-Frumos vâjâia prin aer așa de iute, încât i se părea că
nu fuge, ci cade din înaltul cerului într-un adânc nevăzut.
— Mă arde, zise fata. Baba găurise stânca într-un loc și
trecea prin ea prefăcută într-o funie de fum, a cărei capăt dinainte ardea ca
un cărbune.
— Aruncă năframa, zise fata. Făt-Frumos o ascultă. Și
deodată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede, adânc, în a cărui oglindă
bălaie se scălda în fund luna de argint și stelele de foc.
Făt-Frumos auzi o vrajă lungă prin aer și se uită prin nori.
Cale de două ceasuri — pierdută în naltul cerului — plutea încet, încet prin
albastrul tăriei Miazănoaptea bătrână cu aripile de aramă.
Când baba înota smintită pe la jumătatea lacului alb,
Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori și lovi Miazănoaptea în aripi. Ea căzu ca
plumbul la pământ și croncăni jalnic de douăsprezece ori.
Luna s-ascunse într-un nor și baba, cuprinsă de somnul ei de
fier, se afundă în adâncul cel vrăjit și necunoscut al lacului. Iar în mijlocul
lui se ridică o iarbă lungă și neagră. Era sufletul cel osândit al babei.
— Am scăpat, zise fata.
— Am scăpat, zise calul cel cu șapte inimi.
(Mihai Eminescu - Făt Frumos din lacrimă)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu