Două intuiţii ne ghidează acţiunile semnificative. Una este cea a întregului existenţei, când simţim că suntem preaplini de frumuseţea (bunătatea etc.) lumii şi ne înclinăm pioşi capul în faţa acestei imagini. Sunt rare aceste momente, de aceea sunt şi atât de preţioase, dar ele dau măsura Totului. Mai apoi vrem (vreau, în sfârşit) să ipostaziem acel moment, să „oprim clipa” prin cu totul şi cu totul alte mijloace, pământene, omeneşti. Uneori funcţionează, deşi logic ar fi să nu, atâta timp cât vorbim de lumi diferite.
O a doua intuiţie este cea a morţii, mai exact (pentru că nu avem habar ce înseamnă asta) a Nimicului, a Neantului, a dezintegrării urmate de uitare. Dacă cea dintâi încercăm să o materializăm prin orice mijloace, aceasta din urmă încercăm să o alungăm în orice chip. Orice înseamnă schimbare (se va spune că schimbarea e bună. Schimbările absolute se fac din groază nu de dragul lor), depreciere, alterare, îmbătrânire, pierdere, defectare, abandon etc. etc. este o reamintire subtilă a Marelui Nimic, de care nu există scăpare. Dar asta nu ne opreşte să fugim şi să ne ascundem, până în ultima clipă.
Creştinismul, religiile încearcă unirea celor două sentimente - mascarea spaimei de moarte prin provocarea beatitudinii -, astfel încât rezultatul final să dea cu plus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu