Prânzul ateilor, fără desert

În week-end-ul trecut s-au întâlnit la masă, după cum ne anunţă pe Facebook unul dintre protagonişti, două personalităţi ale momentului: Richard Dawkins şi Alain de Botton. Un biolog şi un filosof pe care-i apropie o temă de reflecţie, ateismul, dar, de aici, şi implicaţiile asupra omului şi ale societăţii ale unei lumi fără Dumnezeu. Dacă această convingere îi apropie pe cei doi, ei sunt separaţi de modul în care înţeleg locul şi rolul religiei într-o societate seculară. De Botton numeşte cele două poziţii Ateism 1.0 şi Ateism 2.0. Cel dintâi, al cărui reprezentant poate fi desemnat Dawkins, este un ateism „fundamentalist”, iacobinist, extrem, care opune raţiunea religiei şi vede înaintarea în cunoaştere ca o ieşire echivalentă din întunericul credinţei. Preluând o comparaţie dintr-un alt gânditor contemporan, Stephen Hawking, oamenii s-ar afla în istoria lor asemenea vikingilor care credeau că în timpul eclipselor de Lună aceasta este înghiţită de un vârcolac. Ulterior, ei au înţeles că acesta este un fenomen natural, guvernat de legi şi au exclus supranaturalul din explicaţiile privitoare la eclipsă. Aşadar, când cunoaştem, explicăm (bine, cei doi termeni nu sunt mereu echivalenţi) natura, nu mai avem nevoie de religie. Dawkins chiar sugerează faptul că cu cât o persoană este mai instruită, cu atât este mai îndepărtată de religie. 

Poziţia lui Alain de Botton, Ateism 2.0, este mai nuanţată. Bineînţeles că nu există Dumnezeu, spune el, însă avem multe de învăţat de la modul în care Biserica şi-a transmis învăţăturile prin repetiţie, apelul la sentimente, artă, oratorie etc., practici care pot fi preluate şi în viaţa laică. Ca urmare, ar fi indicat să ne apropiem, noi ateii, cu respect şi curiozitate de această realitate şi să împrumutăm de aici tot ce poate fi de folos.

În ciuda prestanţei, expertizei în domeniile lor şi a farmecului personal, cei doi nu sunt întrutotul convingători pentru că, părerea mea, ei nu ating decât tangenţial o problemă esenţială în care religia are un cuvânt incontestabil. Tot ceea ce spune Dawkins, de Botton, Hawking, Sagan şi oricare ateu, este din această lume. Orice îţi va spune ultimul credincios din ultima biserică de ţară sau călugărul uitat în chilia sa, de care nu ştie nimeni, nu este raportat, nu-şi are centrul de greutate aici, ci dincolo, în Cetatea lui Dumnezeu. Religia, prin Biserică, răspunde unei nelinişti fundamentale a omului la care ştiinţa, contemplarea naturii ori a operelor de artă au prea puţin de spus, mereu insuficient: teama de moarte. Aici pe Pământ putem avea toate răspunsurile posibile, însă dacă interesul, curiozitatea sau pur şi simplu groaza sunt mai mari decât această lume, nu ne este de ajuns nici Ateismul 1.0 şi nici 2.0. Neliniştilor lui Pascal nu le pui capăt cu teoriile lui Einstein, ori cu Simfonia a IX-a dar poţi spera, într-o situaţie similară, că o rugăciune va fi auzită. Cum spune Luc Ferry, aici (cel puţin) creştinismul „joacă tare”: promite viaţa veşnică şi, aş adăuga, justiţie. (Putem presupune că ştiinţa va ajunge să ne ofere nemurirea, dar nu va putea instala dreptatea absolută, aşa că lumea tot nu va deveni Raiul pe Pământ.) Or, ce poate fi mai seducător de atât? Din nou, ce are de spus aici, ca şi consolare, un astrofizician sau un pictor?

Este aceasta o luptă inegală: cu raţiunea nu poţi vorbi decât despre ceea ce este; cu credinţă poţi vorbi despre orice.


... Cu toate că şi arta - a noastră, dintre noi - mai ştie câte ceva...