Pot face asta?

Nu am nicio problemă atunci când pot face ceva şi, ca urmare, nu simt nevoia să despic firul în patru. Problema apare atunci când spun (fac o afirmaţie - epistemologic) sau constat (o realitate - ontologic) că nu pot face ceva. Care este cauza pentru care eu nu pot face ceea ce îmi doresc? În principiu, pot fi două tipuri de obstacole - interne sau externe. Interogativ, ca român îmi exprim curiozitatea asupra subiectului într-un singur fel: „Pot pot face asta?” Limba engleză, mai subtilă, face diferenţa între cele două tipuri de putinţă:

Can I do this?  posibilitatea interioară, personală de a face ceva (Sunt în stare să o fac?)
May I do this? posibilitatea exterioară, permisiunea de a face ceva (Am voie să o fac?)

Această diferenţă este doar un prim nivel al analizei, de mare ajutor totuşi. În faţa unei sarcini este nu doar util ci foarte necesar să determini tipul de obstacole care-ţi stau împotrivă (Este şi o „rugăciune” care spune ceva de genul „Ajută-mă Doamne să deosebesc cele ce stau în puterea mea de cele care nu stau în puterea mea”) pentru a mobiliza tipul adecvat de resurse.
„Nu pot urca pe munte” pentru că nu am antrenament/voinţă etc. sau pentru că nu am munte/echipament/permisiunea cuiva de care depinde acest demers. Deşi nu avem, ca vorbitori de limbă română, verbe diferite, suntem în general conştienţi de aceste nuanţe. O problemă apare atunci când se face confuzie între „can” şi „may”. Sociologic, atunci când regulile, tocmai cele care fac obiectul permisiunii şi care prin esenţa lor sunt exterioare individului - au existat înainte de naşterea sa şi vor fi şi după ce el va muri - sunt interiorizate. Când ceva impus devine al meu. Presupunând că ar exista un munte sfânt - de fapt el chiar există... - care nu poate fi călcat de anumite persoane stabilite printr-un regulament, un membru al acestei categorii va spune că nu poate urca pe munte şi el chiar nu poate dar nu pentru că nu ar fi în stare ci pentru că nu i se dă voie să o facă. În astfel de situaţii este de ajutor să faci un pas înapoi din fiinţa socială care eşti pentru a vedea în numele cui vorbeşti atunci când exprimi neputinţa: al tău personal sau al comunităţii din care faci parte. Dacă chiar nu poţi sau nu ţi se dă voie să faci ceea ce altfel ai putea. Mai departe e alegere personală, de această dată în cunoştinţă de cauză.

Doi mai bun decât unu

John R. Searle are o analiză a realităţii pe două dimensiune – una a existenţei (ontologică) şi o alta a cunoaşterii (epistemică). Dar întâi, pentru ce ar fi nevoie de o astfel de dublă privire? Pentru că realitatea este, parafrazând un personaj de film, complexă. Aruncând o prvire unilaterală asupra lumii, vedem foarte puţin din ea. Facem o fotografie, prin însăşi esenţa sa statică, a unui obiect aflat în mişcare şi astfel pierdem ceva important oricât de frumoasă ar fi poza. La nivelul unei cunoaşteri cotidiene suntem surprinşi de unele stări de lucruri aparent inexplicabile – atunci când aflăm că oameni buni fac lucruri rele, că artişti recunoscuţi sunt persoane morale discutabile, că persoane păstrunse de spiritul ştiinţific au în acelaşi timp şi o credinţă adâncă etc. Se configurează aici necesitatea unei analize (cel puţin) pe două axe independente. Aşa cum cineva poate fi un bun profesionist fără a excela cu calităţile de părinte şi acest lucru nu stupefiază, tot astfel oamenii buni „la suflet” calcă în străchini în materie morală, deşi aceste planuri nu sunt la fel de evidente. În privinţa lumii fizice este evident că noi o percepem în spaţiu şi în timp, categorii care, cu un strop de efort putem considera că nu sunt ale lumii înseşi, ci ale minţii noastre. Or, cum ar fi să considerăm realitatea numai în spaţiu ori numai în timp? 

(Înainte de a posta, pot alege nişte „etichete” la text, cred că sunt tag-uri, în funcţie de care faci ulterior selecţia lor. Printre altele, am etichetele „cunoaştere” şi „existenţa”. Searle imaginează un spaţiu în care, cum spuneam, cele două descriu împreună realitatea). 

Aplicaţie 

Mintea şi lumea

„Ceea ce nu este logic, nu poate fi real.” (Dr. House) Ups! Chiar aşa? O spune un personaj de film serial care, din când în când, în momentele de deplină autenticitate cântă la chitară şi la pian. Cât de logice şi astfel reale sunt arta, pasiunea, credinţa, iubirea, disperarea, visul şi toate celelalte care există deplin pe lângă Logică? Este un reducţionism arogant şi periculos acesta, de a echivala lumea cu logica, de a pretinde să înţelegi totul, de a încerca să înglobezi realitatea într-o biată minte. Sursă de nefericire şi, în cele din urmă, tocmai de neînţelegere.
Ca şi variantă a acestei convingeri, împreună cu Hegel, putem spune că tot ceea ce este real este raţional. Cunoştinţele mele despre filosoful german se opresc aici, dar această nouă echivaleare nu pare a merge mai departe decât cea dintâi. Un logician, un raţionalist extrem desigur că va vedea lumea în aceşti termeni, de scheme, mecanisme, modele, legi. Dacă realitatea nu se supune, cu atât mai rău pentru ea. Şi totuşi, iarăşi nu înaintăm astfel în cunoaştere ci doar în anumite teorii, mai mult sau mai puţin adecvate realităţii. Ca şi oameni care trăiesc în acest spaţiu şi în acest timp, un anumit tip de raţionalitate care presupune o înlănţuire a cauzelor cu efectele precum şi corespondenţa dintre ceea ce gândim/vorbim şi fapte pare a fi preeminentă asupra celorlalte (a posibilităţii existenţei miracolelor, de exemplu). Dar a spune că doar acesta este singurul instrument prin care avem acces la lume, că tot ce nu intră în acest model nu este real, este absurd.
Desigur, oamenii trăiesc în lumi amestecate: cred în ştiinţă pentru că fără ea nu ar avea smart-phone, mai merg şi pe la biserică gândindu-se la viaţa de apoi, se gândesc îngrijoraţi la ultimul vis avut şi în general fac ceea ce fac pentru că aşa face toată lumea. Interesant este când schimbi perspectiva şi observi că dacă până la un moment credeai că eşti în lumea, realizezi că eşti doar în minte. Acolo sunt logica, raţionalitatea şi opusele lor. Acolo e Totul.

Începuturi

„Căci societatea nu se naşte din om, oricât de departe am coborî în istorie, ci omul se naşte într-o societate deja dată. El este constrâns, de la bun început, să-şi insereze în ea acţiunea aşa cum îşi instalează cuvântul şi gândirea în interiorul unui limbaj care s-a format fără el şi care scapă puterii sale. De la bun început: fie că e vorba de naţiunea sa ori de limba sa, omul intră într-un joc în care nu-i revine lui să fixeze regulile, ci doar să le înveţe şi să le respecte.”

Un punct de vedere - al lui Joseph de Maistre adus în discuţie de Alain Finkelkraut în Înfrângerea gândirii - util tocmai prin exclusivismul susţinut: individul prizonier absolut al grupului, limbii, tradiţiilor, ostatic al socialului.

Confuzie

Gândesc într-un fel şi sunt ceea ce gândesc. La distanţă de o oră primesc două telefoane care mă fac să-mi schimb complet dispoziţia. Gândesc altfel, sunt altul. Ce a mai rămas din primul, prealuat de al doilea? Într-un fel totul: nume, profesie etc. dar şi caracter, amintiri etc. În alt fel, nimic: toate cele de mai sus sunt altfel interpretate - o materie primă din care iese cu totul altceva decât ieşea înaintea acelei ore. Asta înseamnă că totul depinde de context? Inclusiv eu?

Nu există fapte, doar interpretări. (Nietzsche)
Există doar fapte, interpretările sunt subiective şi din acest motiv indezirabile. (realistul, omul de ştiinţă)

Cele două extreme nu sunt exclusive - sunt capetele de interval ale unui continuum în fiecare componentă poate lua orice valoare. Valori diferite în circumstanţe diferite. Există o dezbatere, pe alocuri o confruntare, între realism şi interpretare. Cum niciuna din ele nu poate fi susţinută logic până la capăt, se caută poziţii intermediare. Un dintre ele ar fi aceea că cercetăm/cunoaştem realitatea prin intermediul unor modele. În interiorul unui model, şi numai acolo, acţionează anumite legi. Este acesta un compromis: alegerea/inventarea/ descrierea modelului şi a legilor lui este o operaţiune care ţine de inspiraţie, creativitate, are o anumită doză de arbitrar, nu depinde exclusiv de „ceea ce este”. Însă odată ales modelul (stabilită convenţia) vorbim de legi.

Wittgenstein: ai o tablă de şah: o placă de lemn desenată şi încă 32 de piese de diferite forme, culori etc. Acestea nu înseamnă nimic prin ele însele până în momentul în care cele 33 de obiecte nu sunt investite cu un anumit înţeles transpus în reguli. Din acel moment, prin acord reciproc, cel puţin al jucătorilor, din realitate (-a haotică) se decupează un fragment (ordine decretată) în care acea piesă este „rege” şi trebuie capturat, cealaltă este „cal” şi ţopăie peste celalte piese etc. O convenţie devine viaţă (realitate „adevărată”).

Gândesc într-un fel. Primesc un telefon şi gândesc altfel. Structura lumii - din care eu fac parte - s-a rearanjat.