Unul dintre principalii filosofi existenţialişti, Jean Paul Sartre, descrie concepţia sa în următoarele cuvinte: „Existenţa precede esenţa”. Cu alte cuvinte, venim pe lume fără nicio misiune prescrisă, aceasta urmând să fie definită (construită) abia după aceea. Nimic nu ne este scris dinainte, suntem abandonaţi în lume, iar această foaie albă numai noi o putem umple cu conţinut. Omul nu este altceva decât ceea ce se face el însuşi, ne spune Sartre. Suntem absolut liberi să facem orice din noi înşine, dar fiind astfel, o uriaşă responsabilitate ne apasă pe umeri. Suntem singuri, fără scuze, în faţa propriei vieţi. Construirea esenţei se face în acţiune, prin intermediul alegerilor. Nu eşti ceea ce crezi că eşti, ci ceea ce alegi să faci. Omul nu este decât ansamblul actelor sale şi este astfel pentru că nu are o esenţă predeterminată şi, în general, omul nu are ceea ce se cheamă o natură umană. El este (doar) ceea ce se face din el.
Concepţia despre libertatea absolută a omului a fost preluată de unii gânditori din secolul XX, care au încercat să operaţionalizeze filosofia existenţialistă, transformând-o într-un instrument practic. Există o consiliere existenţială (Deurzen şi Adams), o psihoterapie existenţială (Yalom) şi se menţionează faptul că numeroase teorii americane de autoajutorare îşi află originea în această concepţie.
Într-o lectură critică a ideii construirii de sine, Ian Hacking afirmă că una din ideile sartriene, aceea a absenţei unei esenţe umane în locul căreia poate fi pus orice nu este atât de uşor de asimilat. Din perspective diverse, religioase, mistice, metafizice, transcedentale „sinele” este asimilat cu sufletul iar acesta nu are cum să nu aibă o esenţă. Poate, încerc eu o acomodare a credinţei reigioase cu concepţia lui Sartre, să fie vorba de o apropiere de esenţă, de o dezvăluire a ei în procesul de autocunoaştere, dar nu de o construcţie din neant a sa.
Pe de altă parte, Hacking constată că în gândirea occidentală omul este văzut ca un atom autonom, autosuficient, care abia într-un stadiu ulterior intră în interacţiune şi relaţie cu alţi „atomi”, realizând astfel societatea. Dar mitul sinelui atomic (indivizibil şi autonom) presocial este dăunător pentru că astfel putem vorbi de o construcţie a societăţii (etică, drept, cunoaştere etc.) dar nu de a sinelui. Mai mult, modelul atomar pare a fi fals cu totul atâta timp cât nu există un astfel de atom, individul din primele sale clipe de viaţă fiind imprgnat cu tot ceea ce este social.
Ce se mai alege astfel din construcţia de sine? Este evidentă că principiul libertăţii absolute al lui Sartre este unul care poate fi contrazis din multe puncte de vedere. Dar faptul că nu suntem absolut liberi, nu înseamnă că nu suntem deloc. Tot astfel, dacă într-adevăr sinele nostru nu ne aparţine în totalitate, nu înseamnă că fragmente din acesta nu sunt în puterea noastră. O carte bună de autoajutorare sau un bun consilier ar trebui să ne spună nu că putem face orice, ci să ne ajute să facem ceea ce stă în puterile noastre să facem.