Posibil regret

Cel mai probabil regret, cel fundamental: nu de a nu fi experimentat, ci de a fi ratat experiența totală a lucrurilor experimentate deja. Să fi avut o relație din exterior cu lucrurile unice, memorabile, nu una din interior. Să le fi consumat, nu să mă fi lăsat consumat...
(Nu aș risca o generalizare, dar cred că nu mi se întâmplă numai mie asta. Se întâmplă cu toți, de când am pierdut legătura cu transcendentul. Credincioșii pot să stea liniștiți la locurile lor, pentru că și ei s-au transformat în consumatori de credință.)

Obsesia esenţei

Până la urmă care şi cât este trăirea pură, „autentică”? Foarte probabil, este cea preţ de o fracţiune de clipă şi o condiţie a ei este surpriza. În rest, odată ce te dumireşti, intervine raţiunea şi trăirea se transformă în asocieri. După care, totul e pierdut şi dacă e astfel, devine căutare a străfulgerării.

Sfârşit de basm

A spune că totul e poveste înseamnă, până la urmă, a nu spune nimic. Faptul că o teorie ştiinţifică poate fi exspusă sub forma unei naraţiuni, nu înseamnă că este doar atât. Totul - şi aşa se şi întâmplă - poate fi povestit şi exprimat sub forma unui mit, a unei poveşti, a unei confruntări dintre Bine şi Rău, a unei înşiruiri cronologice a întâmplărilor altfel petrecute fără rost. În primul rând, pentru ca povestea să aibă putere de convingere, ea trebuie să fie verosimilă, adică să prezinte lucrurile ca şi cum s-ar putea întâmpla în realitate. Acesta este primul pas. După convingere, pentru ca povestea să producă efecte concrete, ea trebuie să aibă legătură, să se confrunte într-un fel sau altul cu ceea ce numim realitate, orice ar însemna aceasta. Miturile şi naraţiunile puternice nu sunt astfel pentru că sunt doar „frumoase”, „verosimile” ori „convingătoare” ci pentru că sunt conectate la real, îl explică şi, cumva, sunt susţinute de acesta. Constatarea faptului că totul este poveste - adevărat din condiţia noastră de povestitori - poate conduce la concluzia greşită şi periculoasă că trăim într-o poveste, ceea ce nu este deloc aşa. Trăim într-o „bulă” de cunoaştere în care limbajul e doar o parte, nici nu ştiu dacă cea mai importantă; cred că nu, dar e cea mai vizibilă şi cea mai accesibilă. 

O distincţie ad-hoc: povestea „trăieşte” exclusiv în mintea celui care o ascultă, naraţiunea se înrădăcinează, creşte, se sprijină pe realitate. 

Pur şi simplu

Metafizica de natură kantiană este adesea explicată cu ajutorul metaforei formei de prăjituri [cookie-cutter]. Aluatul (lucrurile-în-sine) este independent de bucătar (noi). Bucătarul impune formele de prăjituri (conceptele) aluatului pentru a crea prăjiturile (aparenţele). (Devitt M. - Limbaj şi realitate)

Până la urmă este atât de evidentă această înţelegere a lumii încât sunt surprins atunci când încă mai este pusă la îndoială. Când sunt susţinute poziţii care iar şi iar descriu cum putem cunoaşte aluatul sau cum putem face prăjiturile din nimic.

Asta este cel puţin părerea mea. A autorului, de fapt sunt doi, este alta. Că nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate între lucrul-in-sine şi fenomen atâta timp cât cauzalitatea aparţine aparenţelor, adică minţii omeneşti. Şi atunci realitatea nu s-ar afla sub două forme, ci sub una singură: realitate pur şi simplu, cea pe care o cunoaştem pas cu pas. Nu există niciun mister, ci doar adevăruri încă necunoscute. Este acesta un reducţionism, acela al „cunoaşterii aluatului”, al virtuţilor lui.
Totuşi, cum să te îndoieşti că există cauzalitate (indiferent cărei lumi i-ar aparţine) şi cum să pui la îndoială pluralitatea lumilor („parohiile”)?
Se pare că nu există conciliere între aceste poziţii, iar una dintre ele ar trebui asumată din convingere.

Una din modalităţile cele mai severe de a face această distincţie este cea propusă de Kant: de partea subiectivităţii stă corpusul formelor noastre de gândire raţională, care se aplică doar lumii aşa cum ne apare ea nouă; de cealaltă parte se află ideea pură a lui Ding an sich (Lucrul în sine), despre a cărui natură obiectivă raţiunea noastră nu ne poate spune nimic - iar asta ne include şi pe noi înşine, aşa cum suntem în sine. Acesta este modelul tuturor teoriilor care susţin că lumea, în măsura în care putem cunoaşte ceva despre ea, este lumea nostră. Dar chiar şi această perspectivă, care practic subiectivizează totul, păstrează un cadru non-subiectiv prin ideea că există un mod al lucrurilor de a fi în sine, şi un mod al nostru de a fi în sine, moduri care, deşi nu le putem cunoaşte, în ultimă instanţă determină împreună felul în care percepem lumea. (Thomas Nagel - Ultimul cuvânt)