Bucuria dezolării

Mi-am băut cafeaua pe balcon în timp ce nelipsitele şi nenumăratele ciori zburau alene spre răsărit. Am îngheţat instantaneu şi am dat să intru, dar mi-a trecut prin minte: „Azi-mâine vine primăvara şi cine ştie când şi dacă mai am parte de un ger atât de pur?” Dublat de un stol de ciori atât de dezolant?

Înapoi la poveste!

În cele din urmă, devenim povestea autobiografică pe care o spunem despre viaţa noastră.

(Jerome Bruner - Life as Narrative)

Omul este mereu un povestitor, el trăieşte înconjurat de poveştile sale şi cele ale celorlalţi, el vede ceea ce i se întâmplă în termenii acestor poveşti şi încearcă să-şi trăiască viaţa ca şi cum le-ar repovesti.

(J.P. Sartre)

Ce rămâne după ce o poveste s-a sfârşit?
O altă poveste.
(Elie Wiesel)

Persoana bolnavă care transformă suferinţa într-o poveste,
transformă destinul într-o experienţă.
(Arthur W. Frank - The Wounded Storyteller)

Mirosul unei roţi de Volkswagen

A întors prosteşte în faţa mea şi nu am mai avut cum să-l evit. Am mişcat inutil ghidonul după care m-am izbit cu forţă în tabla argintie. Amănuntele ulterioare mi-au dispărut din minte, dar ştiu tot ce s-a întâmplat după ce am ajuns pe caldarâm. Şoferul, probabil intrat în panică, a coborât, a încercat să mă ridice şi atunci i-am urlat, ţin minte dar la fel de bine s-ar putea doar să-i fi şoptit, să mă lase acolo, să nu mă mişte că s-ar putea să am coloana ruptă. Între timp, conducătorul unui autobuz i-a spus să-şi tragă maşina, că blochează rondul, un rond în care călăul nici nu avea voie să intre. A dat înapoi, până aproape de capul meu şi toată viaţa celor douăzeci de minute care au urmat s-a petrecut având în faţă doar o roată de Volkswagen, cu jantă de aliaj şi cu disc de frână lustruit. Tot ce a fost în viaţa mea până atunci, toate amintirile, visurile, visele, speranţe şi dezamăgirile, tot-tot, s-au oprit într-o ultimă secvenţă cu acea roată. Eram îngrozit că mi-am rupt coloana, în viaţă fiind. Mi-am mişcat uşor picioarele, degetele şi am răsuflat uşurat. Până la urmă, nu-i tocmai aşa de rău să vezi de la nivelul solului un cauciuc de Volkswagen. Nu aceasta va fi ultima secvenţă. Mai exista posibilitatea ca în viitor să mă ridic de pe caldarâm şi să văd din nou lumea, copacii şi cerul.

 

O bucurie

Parafrazându-l (postmodern) pe Borges, aş spune că orice tip de cunoaştere este valabil, dar că fiecare dintre noi trebuie să-i dea ascultare celui care-l poartă înlăuntrul său.

Vizuini

„Era tot în groapă dar i se părea că este afară.”

(Kobo Abe - Femeia nisipurilor)

Run, rabbit run.

Dig that hole, forget the sun,

And when at least the work is done

Don't sit down it's time to dig another one.

(Pink Floyd - Breathe)

O limită a ştiinţei

Interesante documentarele de popularizare a ştiinţei prezentate de Morgan Freeman, Through the Wormhole. Se porneşte de la o întrebare importantă, dacă nu chiar fundamentală - Ce este timpul? Există viaţă după moarte? Suntem liberi? etc. etc. - şi se prezintă pe înţelesul mai tuturor răspunsul oamenilor de ştiinţă contemporani. De cele mai multe ori, contrar gustului meu, o întrebare care şi-ar găsi un teren de dezbatere mult mai generos în filosofie sau ştiinţele sociale, „eşuează” în teorii fizice ori matematice. Constat două lucruri, subtil legate. 1) Doar pentru că mie nu-mi place matematica, pot respinge faptul că o soluţie la o problemă de care sunt interesat se află în alt domeniu decât cel în care mi-aş dori eu să fie? 2) La astfel de probleme, fundamentale, nici filosofia şi nici ştiinţa nu au răspunsuri ultime. Neuroştiinţa, printr-un experiment celebru care dovedeşte că o decizie este luată cu mult timp înainte de a deveni conştientă, a anulat libertatea. La rândul său, fizica cuantică o proclamă categoric prin faptul că la nivel subatomic particolele nu se supun niciunui determinism. 

Contrar funcţiei ei, de instrument aflat în slujba adevărului, ştiinţa nu este convingătoare de la un anumit nivel. 

Graniţele insurmontabile dintre lumile noastre

Aceste exemple indică un al treilea şi fundamental aspect al imposibilităţii de a compara între ele paradigmele rivale. Într-un sens pe care nu sunt în stare să-l clarific mai mult, adepţii paradigmelor rivale îşi practică meseria în lumi diferite. Una conţine corpuri aflate sub acţiunea unei forţe şi care cad încet, alta pendule care îşi repetă continuu mişcările. (…) Practicând în lumi diferite, cele două grupuri de oameni de ştiinţă văd lucruri diferite când privesc din acelaşi punct în aceeaşi direcţie. Din nou, aceasta nu înseamnă că ele pot vedea orice le place. Ambele grupuri examinează lumea, iar ceea ce examinează nu s-a schimbat. Dar în unele regiuni, ele văd lucruri diferite şi le văd în interacţiuni diferite. Iată de ce o lege care nu poate fi nici măcar demonstrată unui grup de oameni de ştiinţă poate părea intuitiv evidentă celuilalt. De asemenea, acesta este motivul pentru care, înainte de a putea spera să comunice pe deplin, un grup sau celălalt trebuie să trăiască convertirea pe care am numit-o schimbare de paradigmă. Tocmai pentru că este o tranziţie între incomensurabile, trecerea de la o paradigmă la o alta rivală nu poate fi făcută pas cu pas, constrânsă de logică şi de o experienţă neutră. Ca şi transformarea gesalt-ului, ea trebuie să survină dintr-odată (deşi nu neapărat instantaneu) sau deloc. 

(Thomas Kuhn - Structura revoluţiilor ştiinţifice)

Pro şi contra Sinelui

Unul dintre principalii filosofi existenţialişti, Jean Paul Sartre, descrie concepţia sa în următoarele cuvinte: „Existenţa precede esenţa”. Cu alte cuvinte, venim pe lume fără nicio misiune prescrisă, aceasta urmând să fie definită (construită) abia după aceea. Nimic nu ne este scris dinainte, suntem abandonaţi în lume, iar această foaie albă numai noi o putem umple cu conţinut. Omul nu este altceva decât ceea ce se face el însuşi, ne spune Sartre. Suntem absolut liberi să facem orice din noi înşine, dar fiind astfel, o uriaşă responsabilitate ne apasă pe umeri. Suntem singuri, fără scuze, în faţa propriei vieţi. Construirea esenţei se face în acţiune, prin intermediul alegerilor. Nu eşti ceea ce crezi că eşti, ci ceea ce alegi să faci. Omul nu este decât ansamblul actelor sale şi este astfel pentru că nu are o esenţă predeterminată şi, în general, omul nu are ceea ce se cheamă o natură umană. El este (doar) ceea ce se face din el.

Concepţia despre libertatea absolută a omului a fost preluată de unii gânditori din secolul XX, care au încercat să operaţionalizeze filosofia existenţialistă, transformând-o într-un instrument practic. Există o consiliere existenţială (Deurzen şi Adams), o psihoterapie existenţială (Yalom) şi se menţionează faptul că numeroase teorii americane de autoajutorare îşi află originea în această concepţie. 

Într-o lectură critică a ideii construirii de sine, Ian Hacking afirmă că una din ideile sartriene, aceea a absenţei unei esenţe umane în locul căreia poate fi pus orice nu este atât de uşor de asimilat. Din perspective diverse, religioase, mistice, metafizice, transcedentale „sinele” este asimilat cu sufletul iar acesta nu are cum să nu aibă o esenţă. Poate, încerc eu o acomodare a credinţei reigioase cu concepţia lui Sartre, să fie vorba de o apropiere de esenţă, de o dezvăluire a ei în procesul de autocunoaştere, dar nu de o construcţie din neant a sa. 

Pe de altă parte, Hacking constată că în gândirea occidentală omul este văzut ca un atom autonom, autosuficient, care abia într-un stadiu ulterior intră în interacţiune şi relaţie cu alţi „atomi”, realizând astfel societatea. Dar mitul sinelui atomic (indivizibil şi autonom) presocial este dăunător pentru că astfel putem vorbi de o construcţie a societăţii (etică, drept, cunoaştere etc.) dar nu de a sinelui. Mai mult, modelul atomar pare a fi fals cu totul atâta timp cât nu există un astfel de atom, individul din primele sale clipe de viaţă fiind imprgnat cu tot ceea ce este social.

Ce se mai alege astfel din construcţia de sine? Este evidentă că principiul libertăţii absolute al lui Sartre este unul care poate fi contrazis din multe puncte de vedere. Dar faptul că nu suntem absolut liberi, nu înseamnă că nu suntem deloc. Tot astfel, dacă într-adevăr sinele nostru nu ne aparţine în totalitate, nu înseamnă că fragmente din acesta nu sunt în puterea noastră. O carte bună de autoajutorare sau un bun consilier ar trebui să ne spună nu că putem face orice, ci să ne ajute să facem ceea ce stă în puterile noastre să facem.      

10 dolari

„Can «be an objective reality that is what it is only because we think it is what it is», through the «collective atribution of status functions»”.
Realitatea este ceea ce este (realitate) doar pentru că noi (grupul nostru) credem asta şi pentru că noi credem asta i-am atribuit realităţii o serie de funcţii. Sună interesant, dar pentru a mă convinge că asta a vrut să spună autorul mă costă 10 dolari. Ridicol de puţin pentru o asemenea confirmare.

Scenariu vs hartă

Ideea că regulile sociale sunt mai curând un scenariu decât o hartă. Ca urmare, ceva obligatoriu de urmat, de interpretat odată ce ţi se pune în braţe. Harta ar fi doar o descrire a lumii; mai curând o propunere neutră, fără însă a implica şi obligaţia parcurgerii unui anumit traseu. Suntem, fiecare, interpreţi de scenarii sau analişti de hărţi?