Convingere

„Indiferent ce v-au spus alţii, cuvintele şi ideile pot schimba lumea” (din Cercul Poeţilor Dispăruţi)

Cât ai această convingere, ai ceva de făcut. Nu te poţi sustrage responsabilităţii de a schimba ceva atâta timp cât uneltele schimbării îţi aparţin.

Puzzle

Sunt clipe - de disperare, de graţie - când nu găseşti nici un înţeles la ceea ce ţi se întâmplă. Când stăvilarele s-au rupt şi reperele au dispărut. Dacă îţi permiţi luxul - uneori chiar nu ai încotro - să priveşti de jur-împrejur, atent dar nu foarte concentrat, la un moment dat ceva începe să se închege, să se desluşească. Ca atunci când priveşti cerul (nu foarte visător dar nici doar raţional-ştiinţific) ori mai în glumă mai în serios o ceaşcă de cafea pe care s-a întins zaţul. Apar la un timp siluete, forme foarte clare pentru privirea ta de dinăuntru: un dragon ori o catedrală, un chip de om sau un animal simpatic. Acela este înţelesul pe care-l dai tu lucrurilor: nu se află pe cer şi nici în ceaşcă, doar în mintea ta şi de aceea nimeni nu ţi-l poate lua aşa cum nimeni altcineva nu ţi l-a dat. Un astfel de înţeles poate fi construit şi în doi şi atunci e al lor şi e şi mai „puternic” decât cel dintâi - e confirmat, validat într-un fel dar, la fel, e bine să nu se uite că sunt doar nori ori zaţ. Înţelesul e acolo doar pentru că unul sau doi l-au găsit acolo nu pentru că chiar ar exista acolo. Dar, de cele mai multe ori, e de ajuns.

Tot ceea ce ai

Autocontemplare

Gândesc atât de diferit faţă de alt timp încât am senzaţia că sunt altul. Privindu-te în oglindă - ca Narcis - nu vezi aceste schimbări, sau te vezi frumos, urât indiferent cum dar nerealist; ele apar atunci când sunt raportate la anumite repere. Trecând prin aceleaşi locuri prin care ai trecut altădată - locuri, cărţi, oameni - sunt altfel pentru că le vezi cu alţi ochi. Experienţele sunt borne pe marginea drumului dar şi drumul însuşi. 

Mi-au plăcut odată nişte versuri, acum le înţeleg altfel (probabil peste un timp le voi înţelege cu totul altfel):

Trimis-am sufletul prin nepătruns

De Viaţa de Apoi să-mi dea de ştire,

Iar sufletul s-a-ntors şi mi-a răspuns:

„Şi rai, şi iad în mine s-au ascuns.”

(Omar Khayam)

Toate-s ascunse aici, acolo unde nu se văd decât dacă priveşti atent, adânc.

Cum îţi aşterni aşa vei dormi

„Suntem ceea ce gândim. Prin gândurile noastre noi creăm lumea.” (Budha)

Ceea ce suntem în momentul de faţă - cu puţine excepţii: cădere de meteoriţi, câştig la loto etc. - a fost gândit anterior. Scriu aceste cuvinte pentru că în urmă cu patru minute mi-am propus să le scriu. Tot asfel, ce voi face peste patru minute este pregătit de acum, moment în care aleg să merg pe o cale sau pe alta. Eu sunt responsabil de ceea ce acel eu, de peste patru minute, va face în acele clipe.

Există, probabil, soluţii miraculoase, idei strălucite, revelaţii ori noroc năucitor. Dar, de regulă, nu se întâmplă astfel. Totul trebuie pregătit, aşternut, de acum pentru viitor. De cel din clipa de faţă, care se simte responsabil pentru cel care va fi peste patru minute ori peste patru ani. Dacă vrei să te însănătoşeşti, începe să o faci de astăzi - mâine boala poate va fi prea grea, copleşitoare şi gândul nu-ţi va mai fi la însănătoşire ci doar la boală.

Din acelaşi Budha (care, după cunoştinţele mele, nu a scris nimic):

Noi suntem ceea ce gândim.

Tot ceea ce suntem răsare odată cu gândurile noastre.

Prin gândurile noastre noi creăm lumea.
Cuvântează sau acţionează cu o minte impură

Şi necazurile te vor urma,

Asemenea roţii ce urmează carul tras de vită.

 “Priviţi cum m-a insultat şi m-a lovit,
Cum m-a trântit şi jefuit!”
Trăieşte cu astfel de gânduri ş vei trăi în ură.
Întoarce-ţi privirea către inima,
Urmează-ţi propria natură.
O minte necugetată este un acoperiş sărac.
Pasiunea, asemenea ploii, inundă casa.
Dar dacă acoperişul este solid, există un adăpost.

Priviri

- Tată, ce privire frumoasă ai! Caldă...
Asta mi-a spus fata mea în timp ce mă uitam la ea şi gândeam exact acelaşi lucru, cu aceleaşi cuvinte, despre privirea ei.
Inexprimabil.

Îngrijorarea de a pierde ceea ce ai

În urma unui „accident cerebral” al computerului personal am trecut prin câteva ore de spaimă că aş putea să îmi pierd „documentele mele”. M-am resemnat în privinţa tuturor fişierelor - e acolo ca un sertar vechi în care se adună de-a valma lucruri nefolositoare ţinute nu se ştie pentru ce - cu o singură excepţie. Aveam, ştiu - contraindicată depozitarea tocmai acolo - un director care cuprinde citate din tote cărţile pe care le-am citit în ultimii doi ani - începută lista cu „1984” şi „Deşertul tătarilor”. Ordonând cronologic lista, ea descrie o hartă a unui drum, marchează traseul ieşirii de la un fel de întuneric la un fel de lumină. Cu un dublu click pe fiecare fişier intram în punctul de pe hartă şi admiram peisajul locului, peisajul sufletului meu care admirase locul respectiv. Şi mi-ar fi părut tare rău după această hartă fantastică, după această scară care urcă spre nu ştiu unde dar ştiu prea bine pe ce îşi sprijină capătul de jos.

Mi-am recuperat în cele din urmă datele - de fapt nici nu le pierdusem - şi de aici am tras două învăţăminte: 1. Să nu mai salvez nimic preţios în My Documents. 2. Că oricât ai pierde, orice ai pierde - cu câteva excepţii notabile dar totuşi rare excepţii - este complet recuperabil. Orice ai fi avut odată, nu există niciun motiv să nu mai ai încă o dată. În plus, uneori e şi bine să îţi pierzi fişierele, de orice natură ar fi ele, pentru că astfel se mai primeneşte hardul şi poţi începe salvări „pe curat”, cum ar spune fiică-mea. De această dată de unul singur, nu prin cârjele date de gândurile altora, de trăirile unor străini.

Câteva învăţături semnificative

- În relaţiile mele cu alte persoane am constatat că, pe termen lung, nu foloseşte la nimic să mă port ca şi cum aş fi ceva ce nu sunt.
- Simt că sunt mai eficient când mă pot asculta pe mine însumi cu o atitudine de acceptare şi pot fi eu însumi.
- Am constatat că faptul de a-mi da voie să înţeleg o altă persoană are o valoare imensă.
- Am constatat că devin mai bogat în interior dacă deschid canale prin care alţii îmi pot comunica sentimentele lor, lumea lor perceptivă personală.
- Am constatat că este extrem de recompensator să pot accepta o altă persoană.
- Cu cât sunt mai deschis faţă de realităţile din mine şi din cealaltă persoană, cu atât îmi doresc mai puţin să să mă reped şi să „dreg lucruri”.

- Pot avea încredere în experienţa mea.
- Evaluarea făcută de alţii nu este pentru mine un reper.
- Experienţa este, pentru mine, cea mai înaltă autoritate.
- Îmi place să descopăr ordine în experienţă.
- Faptele concrete sunt nişte aliaţi.
- Ceea ce este cel mai personal este cel mai general.
- Din experienţa mea, persoanele au o direcţie esenţialmente pozitivă.
- Viaţa, la potenţialul ei maxim, este un proces fluid, schimbător, în care nimic nu e fix.

(Carl Rogers - A deveni o persoană)