duminică, 28 august 2011

Absoluturi relative ori relativitatea ca lege absolută (nu doar ca joc de cuvinte)

Gândim în constelaţii. Îmi este tot mai clar acest lucru: toate componentele a ceea ce se află în mintea noastră - concepţia asupra creării Universului, a apariţiei omului, a moralităţii, educaţiei, sistemului de guvernământ, libertăţilor civile, sensului vieţii etc. etc - intră într-o structură (mai mult sau mai puţin elaborată de la individ la individ) care trebuie să aibă o anumită coerenţă. Dacă un fapt contrazice acestă reprezentare - şi nu are cum să nu se întâmple asta pentru că edificul e în minte şi faptul e „afară” - nu doar că respingem evenimentul ci adesea nici nu îl recepţionăm de teama instinctivă că ne clatină lumea interioară. Ne apărăm cu multă putere convingerile pentru că acestea reprezintă structura de rezistenţă a eu-lui. 
Sunt însă momente în care realitatea (cea adevărată) e mai puternică decât modelul ei construit în minte şi lumea, existenţa, demonstrează - mereu şi mereu - că e altfel decât aşa cum o gândim noi. Nu mă refer aici numai la mine, cel care scriu acum, ci şi la consternarea unor fizicieni care găsesc semne ale creaţiei divine în particulele subatomice sau, dimpotrivă, la neliniştea unor clerici care trebuie să fie permanent în alertă pentru a adecva nişte adevăruri revelate cu mii de ani în urmă la o realitate socială, morală în permanentă evoluţie (evoluţie? transformare). Dar lumea, cea personală de această dată, este dată peste cap şi de o moarte, o părăsire, un cataclism, o catastrofă. 
Ne-am obişnuit de la un grec, nu mai ştiu de la care, de la Socrate cred dar înaintea lui va fi fost un alt grec - şirul grecilor înţelepţi pare nesfârşit - să căutăm lucrurile fixe din Univers. Odată găsit, fie şi unul singur, putem edifica mai departe. Asta facem de mii de ani deşi este evident că e o cale fără sfârşit: orice reper e relativ şi perisabil. Ne-au ajutat mult şi Iluminiştii să ne adâncim în această iluzie.
Atunci putem să ne întoarcem la un alt grec, la Heraclit, care ne-a spus că totul curge. Nu mi-au plăcut presocraticii pentru că nu i-am înţeles, sunt prea abstracţi. La fel însă, nu mi-a plăcut nici ideea de mişcare şi nici cea de devenire spre niciunde (are sens sau e o contradicţie în termeni?) pe care am asociat-o haosului. Cum spuneam mai sus, ce nu îţi place nu înseamnă că nu există.

(Între Ideile Absolute şi devenirea permanentă îl găsim pe Protagoras cu „omul e măsura tuturor lucrurilor”. A Absolutului, a devenirii. În conformitate cu direcţia din care priveşti, e aici un punct de sosire sau unul de plecare. Sau şi una şi alta.)

2 comentarii:

  1. În îndoială ori căutare nu prea ai cum să dai greş. :) Mulţumesc, oricum, şi bine ai poposit pe aici!

    RăspundețiȘtergere