Am încercat să povestesc în scris o carte. Fiind o lucrare de specialitate, care mă impresionase însă foarte mult, am încercat să fiu cât mai exact în demersul meu: citate, note de subsol etc.. Doream să cuprind în transpunerea mea cât mai mult din ceea ce era acolo. La un moment dat m-am trezit spunând că „ţin atât de mult la această carte că mai bine i-aş sugera - celui pentru care scriam - să şi-o cumpere!” A fost acesta un prim semnal, pe care l-am ignorat. După vreo două pagini scrise, am făcut un popas ca să recitesc ce am scris până în acel punct. Dezamăgirea a fost uriaşă: dorisem să spun totul şi nu spuneam nimic. Povestind aşa cum o făceam, stricasem stilul autorului, transformând apropierea caldă a cuvintelor sale într-o limbă de lemn, fără a reuşi să transmit nimic din ceea ce simţisem eu atunci când am citit. De fapt, atunci când m-am aşezat la scris, motivul pentru care o făcusem, a fost să împărtăşesc o trăire, entuziasmul meu sau ce voi fi trăit atunci, nu să dau citate cât mai largi, să rescriu ce fusese scris înainte. Asta trebuia să fac, dar o făceam atât de „distilat” încât eu nu mai eram niciunde. Mesajul original cu atât mai puţin.
Puţini suntem cei care prin redare, prin reproducere, ar face o operă de artă mai valoroasă decât originalul (cei care o pot face ar face bine să se apuce de creat ei înşişi, dacă nu au făcut-o deja). De asta există recenzii anoste, jurnale de călătorie trase la indigo, re-dări fără viaţă. Autorii lor încearcă să fie exacţi când ar trebui să fie doar autentici. Fiecare avem însă în noi ecoul, reflectarea a ceea ce ni se întâmplă, a ceea ce simţim care, chiar dacă nu e o operă de artă, e original, e viu, e autentic. Asta avem de transmis, dacă tot încercăm să împărtăşim din locurile prin care am fost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu