Nişte replici dintr-un film (citez din memorie pentru că nu l-am revăzut de ceva vreme): „Locuieşti într-o casă, dar nu eşti casa. Casa se dărâmă, tu mergi mai departe.” Acolo se referea la viaţă-moarte-corp. Dar cred că-i acelaşi lucru şi cu valorile, cu credinţele, cu poveştile, toată componenta mentală care face ca viaţa noastră să fie ceea ce este. Locuim în acestea, dar nu suntem acestea. „Omul e mai mult decât adevărul care-l îmbracă”, spunea şi Capek.
La rândul său, Jacques Salome vorbeşte despre naşterile succesive din viaţa sa, naşteri care urmează unor decese, unor perioade de doliu după vieţile sale anterioare. E o paradigmă bună aceasta, a reconstrucţiei totale.
Într-un alt film, un personaj, într-un moment de furie, distruge tot ce-l înconjoară din casa sa. Nimic nu mai rămâne întreg în urma crizei. După ce aceasta a trecut, încearcă să rearanjeze resturile într-o ordine care să aibă legătură cu ceea ce se afla în mintea sa. Deşi aici este ilustrat aspectul patologic, şi în condiţii normale cred că se întâmplă la fel. După un dezastru, o criză, mai salvezi ce se poate şi începi să reconstruieşti. Ironia hidoasă e că încercăm să recreăm construcţia anterioară, la nesfârşit, ca furnicile. Cum resturile sunt tot mai fărâmiţate, casa e tot mai hâdă.
Siliţi, de cele mai multe ori, să reconstruim din temelii, se întâmplă să iasă ceva complet nou din acest efort. Faci un pas în spate şi spui mulţumit: „Oau! Pare OK!” Intri în casă şi trăieşti, pentru o vreme, cel puţin până la un nou cataclism.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu