Oamenii de felul domnului José se găsesc pretutindeni, îşi ocupă viaţa sau timpul despre care-şi închipuie că le prisoseşte din viaţă strângând timbre, monede, medalii, glastre, cărţi poştale, cutii de chibrituri, cărţi, ceasuri, tricouri de sport, autografe, pietre, figurine de lut, cutii goale de răcoritoare, îngeraşi, cactuşi, programe de operă, brichete, stilouri, bufniţe, cutii muzicale, sticle, bonsai, picturi, căni, pipe, obeliscuri de cristal, raţe de porţelan, jucării vechi, măşti de carnaval, motivul e probabil ceva ce s-ar putea numi angoasă metafizică, poate că nu pot îndura ideea haosului ca stăpân unic al universului şi de aceea, cu slabele lor forţe şi fără vreun ajutor divin, se străduiesc să pună ceva în ordine în lume şi, pentru scurt timp, chiar izbutesc, însă numai atâta vreme cât îşi pot apăra colecţia, fiindcă atunci când vine ziua ca ea să se risipească, iar aceasta vine întotdeauna, fie prin moartea, fie prin plictiseala colecţionarului, totul revine de unde a pornit, totul se încâlceşte la loc. (José Saramago - Toate numele)
Atunci mai merită să încerci să te pui împotriva disoluţiei? Surprinzător cât de bine seamănă aceste cuvinte cu cele din subsolul blogului: „În acest univers (haotic) obligaţia noastră principală e de a introduce enclave arbitrare de ordine şi sistem. Aceste enclave nu vor rămâne aici la nesfârşit după ce le vom fi stabilit.” Da, avem o datorie de a „colecţiona” (cărţi, pietre), de a aduce ordine chiar dacă această intenţie poate apărea drept ridicolă. Obligaţia umană este de a-i rezista haosului şi disoluţiei cât de mult ne stă în puteri şi cât ne ţin acestea. Nu-i totuna de a căuta să introduci propria ordine, aşa cum te pricepi, şi a renunţa să o faci fără măcar a încerca.
Ai dat peste Saramago si atopiile sale: consistenta izbire! In lumile lui sunt solutii, izolate, dar sunt, si le permit personajelor sa respire, la inceput cu timide bucle de oxigen si apoi cu din ce in ce mai multa capacitate pulmonara. Lectia este mereu aceeasi: omul preia din mers ordini (ca nu e vorba doar de una de-a lungul vietii) sau le (re)inventeaza in masura in care se (re)defineste. Tot ce pare a fi rutina, cadere in gol de sens si traire nu e (re)simtit in mijlocul parcurgerii drumului, ci doar la o uitatura inapoi, la o distantare, la o rascruce, la o zguduire. In toate cartile sale Saramago serveste lectia unei iesire din paralizia iluziei unei ordini printr-un un meteorit de intamplare, detaliu, accident, iesire din liniaritatea rutinei, fapt ce pune la incercare ordinea. Nu cred ca Saramago contesta nevoia omului de ordine (pana la urma omul este un creator de gradul 2 si are inscrisa in el nevoia aceasta) , ci contesta stagnarea definitiva intr-o ordine dobandita la un moment dat. Iti faci ordine in viata, le pui pe toate la locul lor, dar totul este "deocamdata", pana data viitoare, nu poti transfera nevoia de evolutie a ordinii asupra colectiilor exterioare. Asta este problema pusa de Saramago in "Toate Numele",in "Pestera", "Eseu despre luciditate", "Eseu pentru orbire". Jose este repetitiv, patineaza pe o ordine de pion in sistem si se distanteaza la un moment dat, surprinzandu-se cum isi instituie o noua ordine, sfidand-o pe cealalta. De ce? Nu facem toti asa intr-o masura mai mare sau mai mica? Mereu?
RăspundețiȘtergereAi pus o întrebare în final la care nu ai răspuns în text: „De ce?” Da, aşa facem toţi: căutăm disperaţi ordinea, pentru a ţine la depărtare haosul atotstăpânitor iar atunci când o atingem, ne plictisim sau nu ne este suficientă pentru că realizăm că este parţială, incompletă. De ce o facem? Poate pentru că simţim că ordinile instituite sunt doar provizorii şi superficiale. Colecţii de timbre. Sau, după omul din subterană, pentru a ne dovedi că nu suntem doar o clapă de pian care cântă mereu şi mereu aceeaşi notă atunci când este lovită.
RăspundețiȘtergere