Saramago spunea că nu noi luăm deciziile ci că deciziile ne iau pe noi. Atunci când privim retrospectiv ajungem adeseori la concluzia că nu puteam să facem altcumva decât am făcut. Eram, într-o situaţie dată, ca un corp aflat sub influenţa multor şi subtile forţe iar compunerea acestora a condus la efectele analizate acum: traiectorie, viteză, acceleraţie, impuls etc. Un corp fizic este un model foarte aproximativ a ceea ce se află în mintea unui om aflat în faţa unei decizii, dar spunem la fel cum ar spune el dacă ar avea glas: „nu se putea altfel”.
Asta dacă privim noi înşine în trecut.
Mai putem însă să privim pe altcineva. Atunci când e vorba de alţii apreciem uşor că sunt prinşi în capcane sau în cuşti, că îşi irosesc viaţa sau că perseverează în greşeli. A judeca astfel înseamnă a impune propriul punct de vedere asupra unei situaţii pe care nu o cunoaştem decât incomplet. O viaţă, aşa cum ne place să credem şi în ceea ce ne priveşte poate avea la bază şi o alegere asumată. Mai sunt cei care într-adevăr realizează că sunt prinşi în capcană sau luaţi prizonieri şi vor să iasă de acolo. Ei, mai mult decât ceilalţi se pot opri o clipă pentru a medita la expresia lui Saramago: vor lua o decizie sau decizia îi va lua pe ei? Iar dacă iau decizia o vor face liberi sau nu etc. etc.
Am ajuns să cred că rar de tot luăm noi decizii, în rest deciziile ne iau pe noi. Luăm decizii atunci când nu mai avem nimic de pierdut, atunci când lumea din jur s-a prăbuşit, când suntem cu spatele la perete, când forţele care ne defineau ca obiect nu mai există. Atunci când suntem liberi şi în viaţă. Viaţa, fiind, după Sartre, ceea ce începe dincolo de disperare. Până atunci suntem obiecte supuse forţelor, suntem noi cei luaţi de către decizii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu