miercuri, 23 noiembrie 2011

Bucuria lui „în pofida”

Afirmarea fiinţei esenţiale proprii în pofida dorinţelor angoasei crează bucurie. Lucillus este sfătuit de către Seneca să facă din aceasta preocuparea sa, şi anume, „să înveţe cum să simtă bucuria”. Aceasta nu se referă la bucuria dorinţelor împlinite, deoarece adevărata bucurie este o „problemă serioasă”; ci bucuria sufletului este cea „ridicată deasupra fiecărei circumstanţe”. Bucuria însoţeşte auto-afirmarea fiinţei noastre esenţiale în pofida inhibiţiilor care vin din elementele accidentale din noi. Bucuria este expresia emoţională a curajosului „Da” faţă de adevărata fiinţă proprie. Această combinaţie de curaj şi bucurie arată la modul cel mai clar caracterul ontologic al curajului. Dacă curajul este interpretat numai în termeni etici, relaţia lui cu bucuria împlinirii de sine rămâne ascunsă. În actul ontologic al auto-afirmării fiinţei esenţiale individuale curajul şi bucuria coincid. 
(Paul Tillich - Curajul de a fi)
Complicat? Acelaşi lucru spus altfel:

„Rareori în viaţă mai simţisem o asemenea o atare bucurie. Nu era propriu-zis o bucurie, era o sublimă, absurdă şi nejustificată voioşie. Nu numai nejustificată, dar contrară oricărei justificări. (...) Totul era pierdut.
Şi tocmai în acest moment încercam o senzaţie neaşteptată de eliberare. De parcă aş fi descoperit în sinuozităţile dure şi morocănoase ale necesităţii libertatea ţopăind într-un colţ. Şi ţopăiam o dată cu ea.
Când totul merge anapoda, ce bucurie să-ţi pui sufletul la încercare pentru a vedea dacă dă dovadă de rezistenţă şi de valoare! S-ar zice că un duşman invizibil şi atotputernic - unii îl numesc Dumnezeu, alţii Diavol - se năpusteşte să ne doboare; iar noi rămânem în picioare. Ori de câte ori e învingător în interior, în timp ce afară e bătut măr, omul adevărat resimte o mândrie şi o bucurie de nespus. Calamitatea exterioară se transformă într-o supremă şi aspră mulţumire.
Mi-aduc aminte ce mi-a povestit Zorba într-o seară:
«Într-o noapte, pe un munte din Macedonia, acoperit de zăpadă, se pornise un vânt aprig. Zgâlţâia de mama focului micuţa cabană unde mă cuibărisem, încercând s-o dea de-a dura. Dar eu o întărisem bine. Stăteam de unul singur în faţa vetrei în care ardea focul. Râdeam şi făceam în necaz vântului, strigându-i: N-ai să intri în cabana mea, n-o să-ţi deschid uşa; n-ai să-mi stingi focul, n-ai să mă dobori!»
La aceste cuvinte ale lui Zorba înţelesesem cum trebuie să se comporte omul şi pe ce limbă trebuie să-i vorbească necesităţii puternice şi oarbe.
Mergeam iute pe ţărm, vorbeam şi eu duşmanului nevăzut, strigam: «N-ai să intri în sufletul meu, n-o să-ţi deschis uşa, n-ai să-mi stingi focul, n-o să mă dobori!»”
(Nikos Kazantzakis - Alexis Zorba)

Evident, drumul dintre stoicism şi Zorba e mai scurt decât pare pentru că scriitorul grec l-a audiat pe Bergson la Paris. Dar chiar şi aşa, pare că a simţit această bucurie dincoace de lecturile sale, în propriul suflet, atunci când descrie ca nimeni altul bucuria lui „în pofida”.  
Bucurie eroică ce apare de oricâte ori s-ar rostogoli povara absurdului. Până atunci când nesfîrşita osândă naşte sens din ea însăşi:

ÎI las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stîncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără de stăpîn nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.
(Albert Camus - Mitul lui Sisif)

3 comentarii:

  1. Bucuria curajului de-a fi! Vorbim, clar, de o munca de Sisif! E o lupta continua care nu garanteaza un final "satisfacator" si, totusi, o ducem cu indarjire. De ce? Pentru ca avem nevoie sa credem, pentru ca e singurul lucru care ne impinge spre inainte, pentru ca, " fiecare graunte ... alcatuieste o lume "?

    RăspundețiȘtergere
  2. E mai mult decât atât. Lupta, munca de Sisif, e viaţa absurdă, fără sens pe care o duce fiecare - Camus vorbeşte de existenţa ştearsă a muncitorilor şi a funcţionarilor. E vorba de fiecare existenţă umană, până la urmă indiferent de meseria pe care o practică. Dar în această viaţă fără sens, luptă fără scop, muncă absurdă se naşte încrâncenarea, revolta, afirmarea sinelui (acel „Da” curajos din primul text), găsirea sensului TĂU în absurdul lumii. Iar atunci, odată acest scop descoperit, fiecare grăunte, fiecare floare ori fiecare om au semnificaţia, rostul, bogăţia lor. (Cum spune poezia din postul anterior, când ţi-a ars casa, le vezi pe toate mai limpezi.)
    Furia dezlănţuită a naturii oarbe - prin ameniţarea permanentă a morţii, cel mai curent - ameninţă mereu casa existenţei tale fragile şi, în ciuda acestui fapt, tu te încăpăţânezi să ţii aprinsă o flacără plăpândă şi să spui: „Nu ai să-mi stingi focul!” E vorba de sinele tău cel mai profund care nu se dă bătut, orice i s-ar întâmpla, în pofida a tot ce i se întâmplă rău, în pofida sfârşitului implacabil. Dar în rezistenţa asta eşti asemenea zeilor şi mai presus de ei tocmai pentru că ei nu cunosc astfel de ameninţări şi, ca urmare, nici astfel de victorii.
    De aici, din luptă, nu din izbândă, din curaj şi atât, se naşte o bucurie „împotriva oricărei justificări” pentru că, fie şi numai pentru o clipă, am fost de neînfrânt.
    Bine ai venit pe blog! :)

    RăspundețiȘtergere
  3. ... si totusi, focul se stinge. Si nici macar nu e nevoie de un dusman atotputernic. Suntem de ajuns, noi, oamenii, pentru a distruge totul. Din prea multa lasitate sau, poate, din prea putin sentiment de libertate. Sau e vorba ca e mai usor sa ne dam batuti?Ce valoare mai are " orice s-ar intampla "?

    RăspundețiȘtergere