Pe măsură ce înaintăm în vârstă devenim tot mai mult noi înşine. Sau, mă rog, aşa îmi place să cred. Atunci când eram tânăr, foarte tânăr, aveam impresia că puteam deveni orice; la câteva decenii de atunci realizez că nu am oscilat foarte mult de la cel care eram la 16-17 ani. Doar m-am căutat prin ceea ce am făcut şi, sper că, într-o bună măsură, m-am găsit. Este ca şi cum, la începutul conştiinţei de sine, ai avea în faţă un munte şi ai avea de urmat filonul care-l traversează. Sau avem, după o comparaţie care nu-mi aparţine, o greutate specifică sufletească, o densitate care determină ceea ce suntem. Nivelul la care ajungem nu depinde numai de această caracteristică ci şi de mediul în care suntem scufundaţi dar nivelul relativ se păstrează întotdeauna.
Concluzii practice nu se prea desprind de aici. Nu putem fi chiar orice, oricine ori oricum iar maximul pe care-l putem obţine este să fim complet noi înşine, fără prefăcătorie şi impostură. Pe de altă parte, munca de căutare (de minerit cum spune un vers din Pink Floyd) şi de descoperire de sine este permanentă; niciodată nu poţi spune „Ăsta sunt eu în toate amănuntele. Mă cunosc perfect!” aşa că ceea ce se cheamă „Eu” poate îmbrăca numeroase forme, piei, costume.
Este ca relaţia cu un partener pe care-l iubeşti: mergi cu el peste tot locul, sunteţi puşi în tot felul de situaţii în care fiecare răspunde poate imprevizibil, surprinzător, dar eu-l profund al fiecăruia e acolo, obiect al iubirii celuilalt.
Aceeaşi idee, din altă perspectivă: de-a lungul vieţii, dacă avem curaj, renaştem. O persoană poate da „restart”, „format” şi instala, poate nu un alt sistem de operare - nu putem fi chiar oricine - dar măcar alte programe care să ruleze. Iar asta cred că este o veste bună, până la urmă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu