Ridicaţi Soarele!

După 14 ani de la apariţie am văzut Truman Show, un film cu Jim Carrey, un actor care până acum mi-a fost profund antipatic. Ideea scenariului este cu totul strălucită: un reality-show în care personajul principal îşi trăieşte viaţa reală, înconjurat de o armată de actori care-i pun la dispoziţie o realitate utopică. O analiză pe multiple planuri a filmului am găsit aici; autorul face o analiză sociologică a filmului privind relaţia dintre realitatea „adevărată” şi cea servită de mass-media, şansele existenţei unei lumi perfecte dar şi una moral-filosofică din perspectiva responsabilităţii pe care o avem faţă de ceilalţi. 

Doar la o primă vizionare, cred că mai pot fi detectate şi alte planuri de decriptare a acţiunii, unul dintre acestea fiind cel teologic. Cristof este Dumnezeu pentru Truman: îl înconjoară cu iubire nemărginită, i-a vegheat fiecare pas încă dinainte de a se naşte, îi construieşte o lume perfectă în care să nu aibă nicio problemă, aduce ploaia şi ridică Soarele pe cer. Însă atunci când creaţia sa se răzvrăteşte, Cristof devine nemilos: aduce asupra sa furtuna şi fulgerele şi aproape îl ucide - este aici Jahve cel sever până la cruzime din Noul Testament. După ce pedeapsa a fost aplicată, păpuşarul devine iertător şi blând, plin de iubire şi-l cheamă pe rătăcit la pieptul său - Dumnezeu cel iubitor şi iertător din Noul Testament. Diferenţa dintre divinitate şi om pare a fi aici capacitatea de a oferi libertate celuilalt: se spune că în faţa Domnului avem liber arbitru aşa că ni se dă deplina capacitate şi libertate de a urma o cale sau o alta. Cristof îşi impune voinţa, retează creaţiei sale orice posibilitate de a alege în afara căii pe care „trebuie” să meargă. În ciuda acestei diferenţe, cred că paralela dintre Seahaven (oraşul artificial în care se petrece acţiunea) şi lumea noastră rezistă. Truman suntem noi.

Pe de altă parte, trăind într-o cuşcă, cum se poate ieşi din aceasta? La un moment dat Cristof este întrebat „de ce crezi că Truman nu a ajuns să decopere adevărata natură a lumii sale?” „Acceptăm realitatea lumii care ne este arătată”, se răspunde. Limitele lumii sunt limitele lumii noastre şi nu ale lumii însăşi. În această lume, în Seahaven-ul fiecăruia, mai sunt secrete, taine, surprize, dezamăgiri. Nimic nu-i cunoscut pe de-a-ntregul, nici măcar sufletul personal. Iar atunci când, printr-un accident de cele mai multe ori (ca în film) întrezărim ceva dincolo, avem de ales între a rămâne aici sau de a trece pragul, ignorând falşii idoli (nu ca personajele din ultima secvenţă care schimbă postul în căutarea unei noi iluzii).
Update: Vizionarea, stupefiat, a imaginilor de la funeraliile lui Kim Jong Il m-a făcut să mă gândesc la acest film. Atunci când credinţa îţi este limitată, când ceea ce ţi se arată e minuscul, trunchiat, asta numeşti „viaţă”.  Dar există oare o diferenţă de natură între noi şi nord-coreeni, sau e doar una de grad dată de mărimea „bulei”?