Atunci am priceput prima oară că trăisem într-o minciună aurită. Omul? Nu există „omul” decît în tratatele de filosofie care se mulţumesc cu abstracţiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. (Octavian Paler - Viaţa pe un peron)
Am întors pe toate feţele citatul de mai sus încercând să-l contrazic. Poate pentru că Paler vorbeşte condescendent de filosofie... nu ştiu. Oricât m-am străduit, nu am găsit nicio fisură gândului său. Totuşi, dacă el are dreptate, călăul va rămâne veşnic călău iar victima victimă. Constatarea nu-i în regulă nici ca „abstracţiune” şi, în plus, este contrazisă de realitate. Or dacă omul se poate schimba (are şansa de a se mântui, într-o altă logică) atunci există un om abstract, al filosofiei. Este acel ceva care se poate schimba.
"Viata pe un peron" te obliga sa te priversti pe tine insuti
RăspundețiȘtergereDa, şi să te vezi aşa cum eşti. Cu o privire rece, chiar dacă nu-ţi place ce vezi acolo.
RăspundețiȘtergereŞi, până la urmă, cu ce te ajută introspecţia respectivă, dacă tot nu poţi schimba nimic? Şi, oricum, schimbarea nu înseamnă neapărat ceva bun.
RăspundețiȘtergereNu, cu siguranţă, lucrurile nu sunt categorice. Un călău de azi, poate fi o victimă de mâine. Şi invers. Azi se schimbă piesa, mâine rolurile. Trăim minciuni aurite, o spune bine Paler. Problema nu e faptul că le trăim, ci că ne place să o facem.
„Dacă nu-şi place un lucru, schimbă-l! Dacă nu poţi, schimbă-te pe tine!” Altă ieşire, în afară de acestea două, eu nu văd. Iar, de obicei, e mai uşor să te schimbi pe tine decât să schimbi lumea. În logica celor de mai sus, să renunţi la statutul de călău, adică să devii mai bun. O altă minciună aurită? Probabil. De aici drama. Dar altă cale, cum spuneam, poate există dar eu nu o ştiu.
RăspundețiȘtergereDespre schimbare, cum că nu se poate, şi nici nu-i bună, mai scrie un prieten: http://hoinarind-prin-viata.blogspot.com/2011/12/nu-vreau-sa-schimb-lumea.html ; http://hoinarind-prin-viata.blogspot.com/2011/11/nu-mi-plac-schimbarile_21.html
În aceeaşi carte, Paler spune:
„Nebunia de a face din orice o partidă de şah m-a transformat. M-am sfîşiat singur şi acum nu mă mai pot reuni. Aşa au apărut cele două părţi ale mele, pe care le-am numit Dumnezeu şi Fiara. Nu mai am altă şansă decît să încerc să mă despart de amîndouă şi să mă regenerez ca şerpii ce-şi schimbă pielea...
(...)
Plec, domnilor.”
Asta cum se numeşte? Dar indiferent ce nume ar primi acest proces, este o cale, alta decât cea a lui „nu se poate”.