Existenţa precede esenţa

Vorbesc unii despre felul în care este omul. Acel „om al filosofilor” cum îl numea Paler care ar fi tare diferit de omul real, aşa cum este el. Atunci când Sartre a vrut să definească existenţialismul a afirmat că adepţii acestei orientări sunt convinşi că „existenţa precede esenţa”. În cazul unui obiect, de exemplu, acesta a preexistat în mintea meşteşugarului, fie el şi proiectant. În cazul omului, crede filosoful francez, lucurile stau cu totul altfel. Noi, oamenii, nu preexistăm existenţei noastre, nu avem o soartă care să fie scrisă pe vreo tablă din ceruri. Venim pe lume fără a avea nicio misiune însă această misiune apare şi se desfăşoară pe măsură ce trăim. De la început omul nu este nimic „El va fi ceea ce va face din el. (...) Omul nu este altceva decât ceea ce face din el”, spune Sartre. Aceasta însemnă că existenţa precede existenţa. „Primul efect al existenţialismului este acela că îl pune pe fiecare om în posesia lui însuşi aşa cum este, şi aşează întreaga responsabilitate pentru existenţa lui direct pe umerii săi.” Nu soartă, destin, Dumnezeu, gene, educaţie. Nimic din acestea nu contează sau oricum contează mai puţin decât fiecare vede atunci când priveşte în oglindă. Ar fi totuşi bine să ne placă ceea ce găsim acolo, nu de alta dar suntem singurii responsabili de ceea ce vedem.

„Mă refer mai ales la propoziţia sa (a lui Sartre) că «esenţa omului este existenţa sa». Această propoziţie este asemenea unui fulger care luminează întreaga scenă a existenţialismului. Aceasta poate fi denumită cea mai curajoasă şi mai disperată propoziţie din întreaga literatură existenţialistă. Aceasta afirmă că nu există o natură esenţială a omului, cu excepţia unui singur punct în care acesta poate să facă din el însuşi ceea ce doreşte. Omul crează ceea ce el este. Nimic nu îi este dat pentru a determina creativitatea sa. Esenţa fiinţei sale - «ar trebui» - nu este ceea ce el găseşte; el o face. Omul este ceea ce face din el însu;i. Curajul de a fi în sine este curajul de a face din sine ceea ce este dorit.”

(Paul Tillich - Curajul de a fi)

Tentaţia completitudinii

„Oricărui fenomen, sau element, sau eveniment logic, ca şi judecăţii care îl gândeşte, propoziţiei care îl exprimă sau semnului care îl simbolizează: lui e, de exemplu, trebuie să-i fie asociat întotdeauna, structural şi funcţional, un antifenomen, sau antielement, sau antieveniment logic, şi deci o judecată, o propoziţie, un semn contradictoriu: non-e sau e; şi într-un asemenea mod, încât e sau e nu vor putea fi niciodată mai mult decât potenţionalizate prin actualizarea lui e sau e, nu făcute să dispară, astfel ca e sau e să-şi fie suficiente lor înşile într-o independenţă şi deci o noncontradicţie riguroasă - ca în orice logică, clasică sau de altă natură, care se întemeiază pe atotputernicia principiului noncontradicţiei. Acest postulat, pe care l-am exprimat, de bine de rău, prin cuvinte şi fraze şi care nu poate fi definit corespunzător decât prin formulele simbolice de mai jos, conţine proprietatea lui e şi e de a se actualiza şi potenţializa alternativ şi într-un asemenea mod, încât actualizarea unuia determină întotdeauna şi obligatoriu potenţializarea celuilalt.” 

(Stéphane Lupasco - Logica dinamică a contradictoriului)

„De bine, de rău” am copiat acest text. În spatele acestei străduinţe a filosofului de a exprima în cuvinte ceea ce ştie să descrie mai bine în simboluri logice, se află (cred eu) intuiţia că lumea este un întreg. Este rotundă, în tot ceea ce are ea, bun şi rău, viu şi mort. Simplu, dintr-o privire, cam aşa:

Ascultare

O melodie o poţi percepe din afară sau dinăuntru. În primul caz doar o auzi, în cel de al doilea o asculţi. Conform dicţionarului, a asculta = a fi atent la ceea ce se spune sau se cântă dar şi a acorda importanţă celor spuse de cineva, a lua în consideraţie; a împlini o dorinţă, o rugăminte. Auzi - în toate cazurile, ceva, pe cineva - până uiţi de tine, mai bine spus devii una cu tine, nescindat, şi atunci începi să asculţi. 

Un ciob de iad

Cântec deplin

N-ai lăuda de n-ai ştii să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf dacă nu cazi
Cu fruntea jos, în pulberea amară,
Şi daca-nvii în cântecul de azi
E că mureai în lacrima de-aseară.

(Radu Gyr)

Pedagogia libertăţii

Suntem condamnaţi la libertate. 

Nu avem cum să i ne sustragem pentru că însăşi sustragerea înseamnă asumarea şi exercitarea libertăţii. Uzual, se consideră că atunci când nu faci nimic, accepţi nelibertatea, oricum s-ar numi ea. Dar şi atunci acţionezi, din diferite motive, într-o anumită direcţie, cea a imobilităţii. În orice situaţie există cel puţin două alternative şi atunci expresia sub care adeseori ne ascundem „nu se poate altfel” nu are sens. Este doar o autoamăgire, atunci când nu e de-a dreptul o preferinţă.

Or, dacă nu ne putem sustrage libertăţii, ea se poate transmite pedagogic altora? Nu poţi învăţa libertatea pentru că ea fiind cosubstanţială existenţei, este ca şi cum ai învăţa pe cineva să respire. Dar cred că poate fi transmis altceva. Libertatea, până la urmă, este un concept abstract, prea vag şi, în lumina celor de mai sus, prea extins pentru a fi operaţional. Este filosofie pură. Idee platonică. Dar libertatea are o serie de caracteristici intrinseci şi este ameninţată de pericole foarte concrete care pot fi cunoscute practic. Iar în acest sens, da, poate exista o pedagogie a libertăţii.

Thank God it's not that simple

Looked through the paper

Makes you want to cry

Nobody cares if the people

Live or die

And the dealer wants you thinking

That it's either black or white

Thank God it's not that simple

In my secret life

(Leonard Cohen - In my secret life)

Aşadar, propagandistul demagog trebuie să fie în mod consecvent dogmatic. Toate afirmaţiile sale sunt făcute fără niciun fel de rezerve. Nu există niciun fel de nuanţe de gri în tabloul lumii pe care îl prezintă el; totul este să fie diabolic de negru, fie de un alb celest. Ca să-l cităm pe Hitler, propagandistul trebuie să adopte o „atitudine sistematică unilaterală faţă de toate problemele de care trebuie să se ocupe”. El nu trebuie să recunoască niciodată că ar putea să se înşele sau că oamenii care au un punct de vedere diferit ar putea să aibă măcar parţial dreptate. 

(Aldous Huxley - Reîntoarcere în minunata lume nouă)

În mod straniu, ceea ce detestăm, ne salvează. Este greu de suportat o lume incertă însă tocmai în aceasta indeterminare stă frumuseţea ei. Opusul acestei lumi, cea în alb şi negru, cea simplă - vândută nouă astfel - este cea a dealer-ului, a lui Hitler.