Vorbesc unii despre felul în care este omul. Acel „om al filosofilor” cum îl numea Paler care ar fi tare diferit de omul real, aşa cum este el. Atunci când Sartre a vrut să definească existenţialismul a afirmat că adepţii acestei orientări sunt convinşi că „existenţa precede esenţa”. În cazul unui obiect, de exemplu, acesta a preexistat în mintea meşteşugarului, fie el şi proiectant. În cazul omului, crede filosoful francez, lucurile stau cu totul altfel. Noi, oamenii, nu preexistăm existenţei noastre, nu avem o soartă care să fie scrisă pe vreo tablă din ceruri. Venim pe lume fără a avea nicio misiune însă această misiune apare şi se desfăşoară pe măsură ce trăim. De la început omul nu este nimic „El va fi ceea ce va face din el. (...) Omul nu este altceva decât ceea ce face din el”, spune Sartre. Aceasta însemnă că existenţa precede existenţa. „Primul efect al existenţialismului este acela că îl pune pe fiecare om în posesia lui însuşi aşa cum este, şi aşează întreaga responsabilitate pentru existenţa lui direct pe umerii săi.” Nu soartă, destin, Dumnezeu, gene, educaţie. Nimic din acestea nu contează sau oricum contează mai puţin decât fiecare vede atunci când priveşte în oglindă. Ar fi totuşi bine să ne placă ceea ce găsim acolo, nu de alta dar suntem singurii responsabili de ceea ce vedem.
„Mă refer mai ales la propoziţia sa (a lui Sartre) că «esenţa omului este existenţa sa». Această propoziţie este asemenea unui fulger care luminează întreaga scenă a existenţialismului. Aceasta poate fi denumită cea mai curajoasă şi mai disperată propoziţie din întreaga literatură existenţialistă. Aceasta afirmă că nu există o natură esenţială a omului, cu excepţia unui singur punct în care acesta poate să facă din el însuşi ceea ce doreşte. Omul crează ceea ce el este. Nimic nu îi este dat pentru a determina creativitatea sa. Esenţa fiinţei sale - «ar trebui» - nu este ceea ce el găseşte; el o face. Omul este ceea ce face din el însu;i. Curajul de a fi în sine este curajul de a face din sine ceea ce este dorit.”
„Mă refer mai ales la propoziţia sa (a lui Sartre) că «esenţa omului este existenţa sa». Această propoziţie este asemenea unui fulger care luminează întreaga scenă a existenţialismului. Aceasta poate fi denumită cea mai curajoasă şi mai disperată propoziţie din întreaga literatură existenţialistă. Aceasta afirmă că nu există o natură esenţială a omului, cu excepţia unui singur punct în care acesta poate să facă din el însuşi ceea ce doreşte. Omul crează ceea ce el este. Nimic nu îi este dat pentru a determina creativitatea sa. Esenţa fiinţei sale - «ar trebui» - nu este ceea ce el găseşte; el o face. Omul este ceea ce face din el însu;i. Curajul de a fi în sine este curajul de a face din sine ceea ce este dorit.”
(Paul Tillich - Curajul de a fi)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu