Nu există drumuri greşite

Un dialog dintr-o carte carte pe care am luat-o cu gândul la cineva foarte apropiat –„Filosofia pe înţelesul fiicei mele” (autor Roger Pol Droit):

- Sunt idei care comandă existenţa noastră...
- Şi atunci, îţi dai seama că e foarte important pentru viaţa noastră să ştim care sunt ideile adevărate sau care sunt cele false. Imaginează-ţi pe cineva având o idee falsă despre fericire sau despre libertate. El vrea să fie fericit şi liber, dar va greşi drumul, va rătăci şi va face, fără îndoială, multe eforturi... pentru nimic. El va crede că idee sa este cea bună, dar dacă ea este falsă, există toate şansele ca el să eşueze şi să-şi rateze viaţa.

 

Formulată astfel, această idee mi se pare periculoasă, inclusiv sau mai ales pentru fiicele noastre. Faptul că în acest domeniu, al acestor probleme fundamentale cum este fericirea ori libertatea, afirmăm că există idei „adevărate” şi „false” mi se pare inacceptabil. Continuând raţionamentul autorului, să presupunem că noi deţinem ideea „adevărată” în privinţa fericirii. Atunci, ce avem de făcut, care este datoria noastră? Probabil aceea de a-l aduce pe cel aflat în ignoranţă pe calea cea bună, o idee care rezonează pozitiv cu diferite feluri de totalitarism: Inchiziţie, comunism etc.. Eu, Cineva, este deţinătorul binelui absolut şi ceilalţi trebuie să se ralieze acestuia. Dimpotrivă, cred că civilizaţia democraţiei liberale este fundamentată tocmai pe ideea de pluralism a adevărului, a binelui, a fericirii ori libertăţii. Dacă cel de lângă mine – excluzând-o aici pe fiica mea - consideră că a fi liber înseamnă a-ţi pune un cercel în nas, este liber să o facă atâta timp cât nu-mi face mie rău sau nu mă obligă să ader la acest comportament.

Mai mult, atâta timp cât, cum spune Sartre, „Fiecare viaţă este istoria unui eşec” fiecare are dreptul să-şi aleagă modul în care eşuează. Dacă toţi eşuăm, toţi învingem atâta timp cât trăim. Peste câţiva ani, nu foarte mulţi, nici nu va mai conta cât, pentru ce şi cu ce rezultate ne-am zbătut de aici, aşa că într-o lume absolut relativă am dreptul la afirmarea adevărului meu, pe care-l decretez „adevărat”, atâta timp cât nu face altuia rău.

Desigur că vedem, pe de altă parte, oameni care „o iau razna”, „fac prostii”, „se comportă iraţional”, „nebunesc” etc. Sunt oameni care „într-adevăr” îşi irosesc viaţa. Filosofic – în lumina celor de mai sus - şi adânc omenesc nu-i putem condamna (este alegerea lor, adevărul lor şi nu au a da seamă de asta); psihologic şi practic, dacă nu există adevăr şi fals, există grade diferite de adecvare la realitate. „Indicele bovaric” de care vorbeşte Gaultier este diferit la fiecare dintre noi şi atunci când cineva chiar „bate câmpii” e bine de semnalat acest lucru. Asta nu înseamnă deloc că îl poţi obliga să vină pe calea cea dreaptă pentru simplu fapt că aceasta nu e una pentru toţi. 

Definiţie

Esenţă: „Ceea ce face ca un lucru să fie ceea ce este (şi fără de care nu ar fi ceea ce este)”.
Simplu, concis, operaţionabil - de la mâncare şi parfum până la existenţă.

Timp

Time

Ticking away the moments that make up a dull day

You fritter and waste the hours in an offhand way.

Kicking around on a piece of ground in your home town

Waiting for someone or something to show you the way.

Tired of lying in the sunshine staying home to watch the rain.

You are young and life is long and there is time to kill today.

And then one day you find ten years have got behind you.

No one told you when to run, you missed the starting gun.

So you run and you run to catch up with the sun but it's sinking

Racing around to come up behind you again.

The sun is the same in a relative way but you're older,

Shorter of breath and one day closer to death.

Every year is getting shorter never seem to find the time.

Plans that either come to naught or half a page of scribbled lines

Hanging on in quiet desperation is the English way

The time is gone, the song is over,

Thought I'd something more to say.

(Pink Floyd)

(- Ovidiu, au venit rezultatele de la analize şi doctoriţa vrea să vorbească cu tine despre asta. Ţi-am făcut o programare.)

Memento mori

Despre responsabilitate, care se opune unui fel „distractiv” de a fi.

Înainte şi după Elodia

Citesc într-o lucrare de maketing electoral: „Alegerile reprezintă momentul adevărului, momentul în care oferta politică este sau nu validată de cerere”. Aşadar, există o cerere a alegătorilor formulată în nişte aşteptări mai mult sau mai puţin îndreptăţite: de a trăi mai bine, de eradicare a corupţiei, de îmbunătăţire a serviciilor publice, de impulsionare a dezvoltării economice şi a creării locurilor de muncă etc. Pe de altă parte, există omul politic care îşi prezintă oferta, iar în cazul în care cererea şi oferta se întâlnesc, politicianul a câştigat mandatul celui care l-a votat. Practic, votantul poate să ceară şi Luna de pe cer, dar se presupune că i se va oferi în campania electorală doar ceea ce este posibil să fie realizat (astfel, de exemplu, unele partide promit servicii publice îmbunătăţite corelat cu taxe mai mari pentru că cele două depind obiectiv una de alta). În aceste zile însă se întâmplă ceva iraţional: o persoană care doreşte să devină preşedinte promite la nesfârşit Luna de pe cer, cu speranţa că va fi crezut. Locuinţe, eradicarea corupţiei, recuperarea tezaurului, naţionalizarea fostelor mari firme de stat abia vândute, confiscarea averilor „ciocoilor” (din care să ne „îndestulăm” cu toţii), interzicerea ACTA etc. etc. Orice promite şi pentru orice are soluţii. Poate că Dan Diaconescu nu va deveni preşedintele României şi proiectul său se va sparge ca un balon de săpun. Însă ceea ce el face în aceste zile este un rău imens pe care-l vom purta pe umeri - ca societate - mulţi ani de acum încolo: DD arată că se poate trece nonşalant peste un prag al unui bun-simţ rezonabil; el calcă în picioare convingerea născută în urma unui informal gentlemen agreement că, totuşi, nu se poate spune orice, că nu se poate minţi oricum. De azi, se poate.

Până la urmă, ceea ce face cu PPDD în politică este ceea ce a făcut cu cazul Elodia în presă: a ignorat cinic regulile de bază ale jurnalismului onest (reguli mai mult presupuse decât explicite), eliminând valorile pe care s-a construit cu greu acesta - adevăr, credibilitate, respect pentru consumator - în favoarea uneia singure: audienţa obţinută cât mai facil. Am fost ziarist şi ştiu cum se jongla cu aceste reguli - presa nu a fost niciodată imaculată. Însă, până la această epocă a tabloidizării, cei care încercau să păcălească audienţa, ştiau că atunci când mint ori şantajează, fac un rău. În epoca post-Elodia, asta nici nu mai contează. Suntem dincolo de bine şi de rău, de adevăr şi de ficţiune.

Îndoială

Am întâlnit următorul citat, aşadar rupt de context, al Părintelui Dumitru Stăniloae: „Numai când întâlnim absolutul într-o persoană concretă facem experienţa transcendenţei”. Ceva mi se pare în neregulă aici pentru că nu sunt deloc de acord cu această afirmaţie. Cu revelaţia, de exemplu, cum rămâne? Mi-e teamă că am avea cam mult de aşteptat experienţa transcendenţei în speranţa întâlnirii cu o persoană care să fie expresia absolutului. 

Somnul raţiunii

Lumea este aşa cum este şi-i mai înţelept să o accepţi aşa cum este decât să te revolţi împotriva ei. Dintre cei pe care-i cunoşti, singurul pe care-l poţi schimba eşti tu. Concluzii pe care le accept - opusul lor sună de-a dreptul absurd. 

Într-o vreme eram foarte pasionat de ştiri, conectat la ceea ce se întâmplă; aveam impresia că dacă-mi scapă ceva, pierd un lucru pe care altfel l-aş fi deţinut. (Puterea pe care ţi-o dă cunoaşterea, probabil.) Posturile noastre de ştiri au discreditat ideea de informare şi tot ce se spune pe acolo mi se pare a fi superficial şi fără sens, oricum fără nici o legătură cu realitatea. Am ajuns să fiu extrem de surprins atunci când o ştire este confirmată. 

Cam acelaşi mecanism a funcţionat şi în privinţa politicienilor. De la un interes militant prin studenţie - pe vremea Conveţiei şi a lui Emil Constantinescu - am ajuns la o dezamăgire completă. 

Mă retrag tot mai mult în mine, găsind aici adevăruri care, cu cât sunt mai subiective cu atât par absolute. Straniu, dar pare în regulă. 

Citind, însă, o astfel de ştire nu mi-am putut reprima un fior. Cineva profită de dezamăgire şi de resmnarea celorlalţi. Întotdeauna este cineva care nu doarme, care veghează şi seduce atunci când ceilalţi s-au scârbit de realitate.

Viaţa din perspectiva morţii

Oricum ai lua-o, moartea are ceva, straniu, înfiorător,  deosebit de ceea ce cunoaştem în mod cotidian. Are un alt nivel, diferit, de existenţă faţă de „viaţă” şi asta îi conferă un mister impenetrabil. Există, se spune, experienţe prin care omul ia cunoştinţă de ceea ce este „dincolo” însă acestea nu par a fi la îndemâna oricui; mai mult, scepticii le  contestă, catalogându-le drept iluzii, adică amăgirii ale vieţii şi nicidecum adevăruri ale morţii. 

Din punct de vedere filosofic, moartea este ne-Fiinţa, este ceea ce nu este. Este absenţa, ori Nimicul. Extincţia şi sfârşitul. Chiar dacă e numai o trecere, un prag, moartea are importanţa sa pentru că face diferenţa, cum spuneam, dintre diferitele niveluri ale existenţei. Iar problema cu pragul trecerii către lumea de dincolo este una permanent discutabilă, inclusiv pentru creştini cât aici se vorbeşte de înviere la un moment dat şi doar printr-o aparentă neînţelegere de „nemurirea” sufletului. Atâta timp cât ne-fiinţa este ceea-ce-nu este, conceptul poate fi abordat numai metaforic: „Cu siguranţă, ne-fiinţa nu este un concept asemenea oricărui alt concept, ci este negarea oricărui concept; ca atare, are un conţinut de gândire ce nu poate fi ocolit şi, aşa cum istoria gândirii ne-a arătat, este cel mai important concept după cel de fiinţă în sine. Dacă se pune întrebarea cum este raportată ne-fiinţa la fiinţa în sine răspunsul poate fi formulat numai metaforic: fiinţa se «cuprinde» pe sine însăşi şi ne-fiinţa. (...) Temeiul tuturor lucrurilor nu este o identitate lipsită de viaţă fără mişcare şi devenire, ci este creativitate vie. Prin creaţie, se autoafirmă, cucerind veşnic propria ne-fiinţă.” (Paul Tillich) Mai simplu, ceea ce este (fiinţa) cuprinde ne-fiinţa pentru că cea dintâi are cunoştinţă de cea de a doua, însă cea de a doua ştie numai de sine. Nefiinţa, chiar o absenţă fiind, Absenţa a tot, produce efecte asupra existenţei individuale. Ceea ce este, ce există, are altă greutate, altă dimensiune - tragică - în perspectiva finitudinii. Nu este (doar) frica de moarte, dezamăgirea de a nu mai fi, ci groaza uimită că porţi cu tine propria moarte. Unii au denumit această stare „angoasă” iar ea ar fi „conştientizarea propriei finitudini ca finitudine”.

*

Modul autentic de a fi, starea de asumare a fiinţei, ar fi experimentată de om - conform lui Martin Heidegger -tocmai în situaţiile limită în care ne confruntăm cu Neantul. Nicicând nu suntem mai noi înşine decât în această stare limită în care contemplăm, până la urmă, moartea din noi. A respinge această stare, aşa cum o facem în majoritatea timpului, înseamnă a trăi în starea de uitare a fiinţei, într-o stare inautentică în care suntem doar nişte măşti, învelişuri goale. Fugind de ideea morţii, refuzăm o bună parte a existenţei - fiinţa cuprinde şi ne-fiinţa - tocmai cea dătătoare de sens. „Integrarea ideii de moarte e salvatoare; în loc să ne condamne la o existenţă înfricoşată sau la un pesimism sumbru, ea acţionează ca un facilitator pentru imersiunea în moduri mai autentice de viaţă şi ne sporeşte plăcerea de a trăi.” (Yalom) Este un loc comun faptul că cei care s-au aflat în faţa morţii şi au scăpat cu viaţă au preţuit-o mai mult pe cea din urmă. Statistic, puţini sinucigaşi repetă gestul, ca să nu mai vorbim de cei vindecaţi de boli grave sau cei salvaţi în urma unui accident cărora experienţa confruntării cu moartea le-a schimbat fundamental viaţa. În susţinerea acestei idei, a morţii care salvează omul, ce au să ne înveţe muribunzii, cei care sunt pe punctul de a ne părăsi şi care îşi privesc lucid viaţa, fără a mai avea ce pierde, fără a mai avea ce spera? Un articol descrie principalele cinci regrete ale oamenilor aflaţi în pragul morţii. Pe primul loc, cel mai des invocat, este cel care spune „Aş fi vrut să am curajul să trăiesc o viaţă loială mie însumi şi nu în conformitate cu ceea ce alţii au aşteptat de la mine”. Pentru că tot e la modă, Steve Jobs o spunea şi el, probabil atunci când nu era bolnav, să fim atenţi să trăim visurile noastre şi nu ale altora. La rândul său, Carl Rogers preia un citat al lui Soren Kierkeegard „A fi acel sine care eşti cu adevărat” şi în analizează din perspectiva psihoterapiei al cărei iniţiator este: umanistă sau centrată pe client. Printre condiţiile descoperiri de sine el enumeră „îndepărtarea de faţade” de ceea ce clientul nu este, „îndepărtarea de trebuie” (datorii) şi „îndepărtarea de împlinirea aşteptărilor altora”. Până la urmă, în această etapă a lui „nu” întâlnim şi la Rogers aceaşi exigenţă a renunţării la ceea ce altora le face pe plac în favoarea a ceea ce este bine pentru noi.
Următorul regret al muribunzilor, mai ales al bărbaţilor este acela de a fi muncit prea mult, un regret mult mai concret şi mai uşor de cuantificat de oricine decât cel anterior.
Aş fi vrut să am curajul să-mi exprim sentimentele. Deşi la sfârşitul vieţii regretul pare a se referi mai curând la o situaţie concretă, ideea poate exprima mai mult decât atât pentru cineva aflat într-o stare mai bună. A exprima ceea ce simţi este un sine qua non al unei persoane, atât în relaţie cu sine cât şi cu ceilalţi. Rogers, cel pomenit anterior, vorbeşte de „congruenţă”, respectiv de „corespondenţa concordantă între experienţă şi conştientizare”. Să fii conştient de ceea ce simţi şi să poţi exprima aceasta sau cum spun românii - ce-i în guşă, şi-n căpuşă. Până la urmă, această atitudine, sinceră, transparentă uşurează viaţa pentru că nu eşti nevoit să ţii permanent reprezentaţii cu un personaj care nu eşti tu. A alege non-congruenţa viciază comunicarea şi relaţionarea, aducând, mai devreme sau mai târziu, colapsul său.

*

Moartea - atât cea „adevărată” dar şi numai ideea de moarte - este izvor de înţelepciune. În fapt, în această logică a alchimiei de transformare a binelui în rău, se vorbeşte de mai multe experienţe revelatoare (Yalom) care fac să vezi viaţa altfel decât până atunci. Acestea ar fi: „Suferinţa cauzată de moartea cuiva drag; o boală incurabilă; încheierea unei relaţii intime; un prag de vârstă important, o aniversare semnificativă (50, 60, 70 de ani, şamd); o traumă devastatoare, cum ar fi un incediu, un viol sau un jaf; plecarea copiilor (sindromul cuibului gol); pierderea unei slujbe sau schimbarea de carieră; pensionarea; internarea într-un azil; visele puternice care aduc la suprafaţă un mesaj dintr-o zonă mai adâncă a eului.” 

Bine gestionată, o criză poate fi cel mai bun lucru care i se întâmplă unui om. Uneori, singurul.