Viaţa din perspectiva morţii

Oricum ai lua-o, moartea are ceva, straniu, înfiorător,  deosebit de ceea ce cunoaştem în mod cotidian. Are un alt nivel, diferit, de existenţă faţă de „viaţă” şi asta îi conferă un mister impenetrabil. Există, se spune, experienţe prin care omul ia cunoştinţă de ceea ce este „dincolo” însă acestea nu par a fi la îndemâna oricui; mai mult, scepticii le  contestă, catalogându-le drept iluzii, adică amăgirii ale vieţii şi nicidecum adevăruri ale morţii. 

Din punct de vedere filosofic, moartea este ne-Fiinţa, este ceea ce nu este. Este absenţa, ori Nimicul. Extincţia şi sfârşitul. Chiar dacă e numai o trecere, un prag, moartea are importanţa sa pentru că face diferenţa, cum spuneam, dintre diferitele niveluri ale existenţei. Iar problema cu pragul trecerii către lumea de dincolo este una permanent discutabilă, inclusiv pentru creştini cât aici se vorbeşte de înviere la un moment dat şi doar printr-o aparentă neînţelegere de „nemurirea” sufletului. Atâta timp cât ne-fiinţa este ceea-ce-nu este, conceptul poate fi abordat numai metaforic: „Cu siguranţă, ne-fiinţa nu este un concept asemenea oricărui alt concept, ci este negarea oricărui concept; ca atare, are un conţinut de gândire ce nu poate fi ocolit şi, aşa cum istoria gândirii ne-a arătat, este cel mai important concept după cel de fiinţă în sine. Dacă se pune întrebarea cum este raportată ne-fiinţa la fiinţa în sine răspunsul poate fi formulat numai metaforic: fiinţa se «cuprinde» pe sine însăşi şi ne-fiinţa. (...) Temeiul tuturor lucrurilor nu este o identitate lipsită de viaţă fără mişcare şi devenire, ci este creativitate vie. Prin creaţie, se autoafirmă, cucerind veşnic propria ne-fiinţă.” (Paul Tillich) Mai simplu, ceea ce este (fiinţa) cuprinde ne-fiinţa pentru că cea dintâi are cunoştinţă de cea de a doua, însă cea de a doua ştie numai de sine. Nefiinţa, chiar o absenţă fiind, Absenţa a tot, produce efecte asupra existenţei individuale. Ceea ce este, ce există, are altă greutate, altă dimensiune - tragică - în perspectiva finitudinii. Nu este (doar) frica de moarte, dezamăgirea de a nu mai fi, ci groaza uimită că porţi cu tine propria moarte. Unii au denumit această stare „angoasă” iar ea ar fi „conştientizarea propriei finitudini ca finitudine”.

*

Modul autentic de a fi, starea de asumare a fiinţei, ar fi experimentată de om - conform lui Martin Heidegger -tocmai în situaţiile limită în care ne confruntăm cu Neantul. Nicicând nu suntem mai noi înşine decât în această stare limită în care contemplăm, până la urmă, moartea din noi. A respinge această stare, aşa cum o facem în majoritatea timpului, înseamnă a trăi în starea de uitare a fiinţei, într-o stare inautentică în care suntem doar nişte măşti, învelişuri goale. Fugind de ideea morţii, refuzăm o bună parte a existenţei - fiinţa cuprinde şi ne-fiinţa - tocmai cea dătătoare de sens. „Integrarea ideii de moarte e salvatoare; în loc să ne condamne la o existenţă înfricoşată sau la un pesimism sumbru, ea acţionează ca un facilitator pentru imersiunea în moduri mai autentice de viaţă şi ne sporeşte plăcerea de a trăi.” (Yalom) Este un loc comun faptul că cei care s-au aflat în faţa morţii şi au scăpat cu viaţă au preţuit-o mai mult pe cea din urmă. Statistic, puţini sinucigaşi repetă gestul, ca să nu mai vorbim de cei vindecaţi de boli grave sau cei salvaţi în urma unui accident cărora experienţa confruntării cu moartea le-a schimbat fundamental viaţa. În susţinerea acestei idei, a morţii care salvează omul, ce au să ne înveţe muribunzii, cei care sunt pe punctul de a ne părăsi şi care îşi privesc lucid viaţa, fără a mai avea ce pierde, fără a mai avea ce spera? Un articol descrie principalele cinci regrete ale oamenilor aflaţi în pragul morţii. Pe primul loc, cel mai des invocat, este cel care spune „Aş fi vrut să am curajul să trăiesc o viaţă loială mie însumi şi nu în conformitate cu ceea ce alţii au aşteptat de la mine”. Pentru că tot e la modă, Steve Jobs o spunea şi el, probabil atunci când nu era bolnav, să fim atenţi să trăim visurile noastre şi nu ale altora. La rândul său, Carl Rogers preia un citat al lui Soren Kierkeegard „A fi acel sine care eşti cu adevărat” şi în analizează din perspectiva psihoterapiei al cărei iniţiator este: umanistă sau centrată pe client. Printre condiţiile descoperiri de sine el enumeră „îndepărtarea de faţade” de ceea ce clientul nu este, „îndepărtarea de trebuie” (datorii) şi „îndepărtarea de împlinirea aşteptărilor altora”. Până la urmă, în această etapă a lui „nu” întâlnim şi la Rogers aceaşi exigenţă a renunţării la ceea ce altora le face pe plac în favoarea a ceea ce este bine pentru noi.
Următorul regret al muribunzilor, mai ales al bărbaţilor este acela de a fi muncit prea mult, un regret mult mai concret şi mai uşor de cuantificat de oricine decât cel anterior.
Aş fi vrut să am curajul să-mi exprim sentimentele. Deşi la sfârşitul vieţii regretul pare a se referi mai curând la o situaţie concretă, ideea poate exprima mai mult decât atât pentru cineva aflat într-o stare mai bună. A exprima ceea ce simţi este un sine qua non al unei persoane, atât în relaţie cu sine cât şi cu ceilalţi. Rogers, cel pomenit anterior, vorbeşte de „congruenţă”, respectiv de „corespondenţa concordantă între experienţă şi conştientizare”. Să fii conştient de ceea ce simţi şi să poţi exprima aceasta sau cum spun românii - ce-i în guşă, şi-n căpuşă. Până la urmă, această atitudine, sinceră, transparentă uşurează viaţa pentru că nu eşti nevoit să ţii permanent reprezentaţii cu un personaj care nu eşti tu. A alege non-congruenţa viciază comunicarea şi relaţionarea, aducând, mai devreme sau mai târziu, colapsul său.

*

Moartea - atât cea „adevărată” dar şi numai ideea de moarte - este izvor de înţelepciune. În fapt, în această logică a alchimiei de transformare a binelui în rău, se vorbeşte de mai multe experienţe revelatoare (Yalom) care fac să vezi viaţa altfel decât până atunci. Acestea ar fi: „Suferinţa cauzată de moartea cuiva drag; o boală incurabilă; încheierea unei relaţii intime; un prag de vârstă important, o aniversare semnificativă (50, 60, 70 de ani, şamd); o traumă devastatoare, cum ar fi un incediu, un viol sau un jaf; plecarea copiilor (sindromul cuibului gol); pierderea unei slujbe sau schimbarea de carieră; pensionarea; internarea într-un azil; visele puternice care aduc la suprafaţă un mesaj dintr-o zonă mai adâncă a eului.” 

Bine gestionată, o criză poate fi cel mai bun lucru care i se întâmplă unui om. Uneori, singurul.