Nu există drumuri greşite

Un dialog dintr-o carte carte pe care am luat-o cu gândul la cineva foarte apropiat –„Filosofia pe înţelesul fiicei mele” (autor Roger Pol Droit):

- Sunt idei care comandă existenţa noastră...
- Şi atunci, îţi dai seama că e foarte important pentru viaţa noastră să ştim care sunt ideile adevărate sau care sunt cele false. Imaginează-ţi pe cineva având o idee falsă despre fericire sau despre libertate. El vrea să fie fericit şi liber, dar va greşi drumul, va rătăci şi va face, fără îndoială, multe eforturi... pentru nimic. El va crede că idee sa este cea bună, dar dacă ea este falsă, există toate şansele ca el să eşueze şi să-şi rateze viaţa.

 

Formulată astfel, această idee mi se pare periculoasă, inclusiv sau mai ales pentru fiicele noastre. Faptul că în acest domeniu, al acestor probleme fundamentale cum este fericirea ori libertatea, afirmăm că există idei „adevărate” şi „false” mi se pare inacceptabil. Continuând raţionamentul autorului, să presupunem că noi deţinem ideea „adevărată” în privinţa fericirii. Atunci, ce avem de făcut, care este datoria noastră? Probabil aceea de a-l aduce pe cel aflat în ignoranţă pe calea cea bună, o idee care rezonează pozitiv cu diferite feluri de totalitarism: Inchiziţie, comunism etc.. Eu, Cineva, este deţinătorul binelui absolut şi ceilalţi trebuie să se ralieze acestuia. Dimpotrivă, cred că civilizaţia democraţiei liberale este fundamentată tocmai pe ideea de pluralism a adevărului, a binelui, a fericirii ori libertăţii. Dacă cel de lângă mine – excluzând-o aici pe fiica mea - consideră că a fi liber înseamnă a-ţi pune un cercel în nas, este liber să o facă atâta timp cât nu-mi face mie rău sau nu mă obligă să ader la acest comportament.

Mai mult, atâta timp cât, cum spune Sartre, „Fiecare viaţă este istoria unui eşec” fiecare are dreptul să-şi aleagă modul în care eşuează. Dacă toţi eşuăm, toţi învingem atâta timp cât trăim. Peste câţiva ani, nu foarte mulţi, nici nu va mai conta cât, pentru ce şi cu ce rezultate ne-am zbătut de aici, aşa că într-o lume absolut relativă am dreptul la afirmarea adevărului meu, pe care-l decretez „adevărat”, atâta timp cât nu face altuia rău.

Desigur că vedem, pe de altă parte, oameni care „o iau razna”, „fac prostii”, „se comportă iraţional”, „nebunesc” etc. Sunt oameni care „într-adevăr” îşi irosesc viaţa. Filosofic – în lumina celor de mai sus - şi adânc omenesc nu-i putem condamna (este alegerea lor, adevărul lor şi nu au a da seamă de asta); psihologic şi practic, dacă nu există adevăr şi fals, există grade diferite de adecvare la realitate. „Indicele bovaric” de care vorbeşte Gaultier este diferit la fiecare dintre noi şi atunci când cineva chiar „bate câmpii” e bine de semnalat acest lucru. Asta nu înseamnă deloc că îl poţi obliga să vină pe calea cea dreaptă pentru simplu fapt că aceasta nu e una pentru toţi.