Despre individualism, numai de rău

O emisiune care pare interesantă, pe „Trinitas” (prima dată când las telecomanda să odihnească pe aici) cu tema „Morala şi etica în lumea contemporană”, una despre care vreau şi eu să scriu câte ceva. Interlocutori, realizatorul emisiunii, de formaţie teolog, cel mai probabil, şi un lector universitar doctor de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Dacă expertiza celui dintâi nu o pot măsura, lipsindu-mi competenţele în domeniu, pe cel de al doilea l-am admirat din prima clipă pentru că se vedea că ştie ce spune. Discuţia s-a cantonat în jurul ideii că în societatea contemporană - cu atât mai mult într-o lume afectată de criză în care ideea de progres şi de bunăstare materială a fost (probabil) iremediabil afectată - omul nu mai are la ce anume se raporta şi intră într-o derivă existenţială şi, mai ales, morală. O soluţie ar fi asceza, atitudine proprie şi vechilor filosofi şi primilor creştini. Până aici perfect de acord. Însă atunci când s-a început a se vorbi la unison, atât filosofic cât şi teologic, cu condescendenţă despre „individualismul” occidental, cu dispreţ chiar despre un anume „sectarism New Age” care conduce la „emotivism” şi refugierea iluzorie într-un sine în care nu găseşti decât emoţii şi pasiuni necontrolate, m-am chircit.

„Cel mai rău lucru pe care-l poţi spune unui om este să se accepte pe sine”, s-a zis acolo. „Creştinismul vede omul într-o evoluţie continuă şi în orice clipă te-ai opri să te priveşti, nu poţi să te găseşti decât plin de păcat.  Atunci nu ai cum să te accepţi astfel. Mereu, permanent, continuu (fără odihnă, am înţeles eu) eşti într-un efort spre desăvârşire, spre o perfecţiune niciodată atinsă.” Probabil dezamăgire e cuvântul care exprimă cel mai bine ce am auzit acolo. Am simţit că mi se cere - la fel cum cer alţii pe de altă parte, în plan material - să fiu convins spiritual că niciodată nu am de ajuns, că nu am motive să fiu mulţumit - nici măcar, sau mai ales, cu mine însumi - că mereu trebuie să alerg spre ceva ce se ştie că nu am să am niciodată. Dacă o clipă mă opresc şi spun, „totuşi e bine pe lumea asta!”, intru în categoria sectarilor contaminaţi de teorii New Age. 

Cât am mai privit la discuţia celor doi, am mai apucat să aud că fiecare am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aşa că, probabil, zic şi eu, căutarea de sine nu-i chiar fără rost, chiar aşa, contaminată sau cum o mai o fi ea...

Update despre un dialog reciproc înţelegător în interpretare.