Revin ciclic la problema cuvintelor ca piedică şi instrument al comunicării. Piedică pentru că atunci când rosteşti/auzi un cuvânt ştii de cele mai multe ori ce înseamnă dar nu poţi să fii niciodată sigur ce sens a preluat sau preiei tu din ce a transmis celălalt. Spui „emoţie”, sau „nemurire”, sau „suflet” şi chiar dacă ar fi să defineşti mereu termenii, tot nu ai scoate-o la capăt. Spunea şi Kundera „Acum putem înţelege, fără îndoială, prăpastia care-i despărţea pe Sabina şi pe Franz: el o asculta cu nesaţ povestindu-i despre viaţa ei şi ea asculta, cu acelaşi nesaţ, povestea vieţii lui. Înţelegeau amândoi, cu exactitate, semnificaţia logică a cuvintelor pe care şi le spuneau, dar fără să audă murmurul semantic ce curgea prin aceste cuvinte.” Auzi, dar nu înţelegi, ca şi cum ai vedea pixelii de pe ecranul unui monitor fără a-i putea strânge într-o imagine.
De bună seamă comunicăm unii cu alţii, reuşim să o facem la un nivel satisfăcător, dar cred că totuşi suntem limitaţi în acest proces. Putem arunca punţi peste prăpăstii, dar acestea nu vor dispărea. Şi din acest punct de vedere suntem izolaţi în lumile individuale, auzim, ne facem auziţi, dar niciodată pe deplin. În acest spaţiu al incertitudinii locul lui „sunt absolut sigur” este luat de „mi se pare”, locul cunoaşterii (logicii) este luat de interpretare, al ştiinţei de artă.
Fiecare extrage imaginea sa din pixelii pe care-i are în faţă. Iar lumea devine, astfel, din una a unui singur monitor, una a unei infinităţi de tablouri. Mai tristă, poate, dar infinit mai frumoasă.
(Desigur, cuvântul „cuvânt” este doar un pretext. În locul său poate fi pus orice „realitate”: lucru, idee, sentiment etc.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu