Nelinişte metafizică (II)

„Nelinişte metafizică? şi o priveam adânc în ochi... Nelinişte metafizică e să priveşti o femeie în ochii mari... Să simţi că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem şti niciodată adevărul. Să fii, din cauza asta, trist... să iubeşti florile şi să zâmbeşti când vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu bănuie nimic şi îşi au socotelile lor. (Camil Petrescu) 

Deşi această idee e expusă la un nivel de popularizare a filosofiei, ea este exprimă plastic o anumită perplexitate pe care o au unii oameni în faţa existenţei. Camil Petrescu a fost înainte de toate filosof şi probabil că dacă ar fi trăit doar cu o generaţie mai târziu ar fi cunoscut opera lui Heidegger şi atunci ar fi numit această stare nu „nelinişte metafizică” ci „angoasă” ori „anxietate existenţială”. În schimb, filosoful român a cunoscut bine fenomenologia lui Husserl, cea de la care se revendică, într-un fel sau altul, gânditorii existenţialişti. 

Priveşti atent, cu seriozitate, lumea şi vezi câteva lucruri, printre care cele de care vorbea Camil Petrescu: lucrurile nu sunt tocmai cum ar trebui să fie. În ciuda unui progres tehnologic, în alte domenii pare că nu am  înaintat deloc, sau chiar am regresat. Gadget-urile care trebuiau să ne uşureze sau să ne înfrumuseţeze viaţa, ne-o complică, imensa şi inevitabila comunicare de care suntem înconjuraţi nu alungă un anume gen de singurătate.  Iar în spatele a orice este acelaşi sfârşit pe care te poţi preface că l-ai uitat, însă el, în ciuda acestui fapt, te însoţeşte oriunde ai merge, orice ai face. Reuşim să ne vopsim tot mai complex vieţile iar cei care sunt mai convinşi în astfel de aparenţe sunt probabil cei „ca Nae Gheorghidiu” care îşi au „socotelile” lor. 

Priveşti atent, cu seriozitate, lumea şi vezi că lucrurile nu sunt tocmai cum ar trebui să fie. Constatarea conduce, da, la un anumit fel de tristeţe, dar ar mai trebui să conducă la ceva: la curiozitate. Unele lucruri nu sunt „aşa cum ar trebui să fie”, dar cum ar trebui să fie lucrurile? Cum sunt ele de fapt? Dacă eu sunt cel care le percep eronat, atâta timp cu cât oamenii ca Nae Gheorghidiu, de exemplu (dar şi ca Einstein ori Napoleon) operează eficient cu realitatea care le pare a fi „ceva” de la sine înţeles?