Două atitudini în faţa existenţei

Am avut răbdarea să văd, la TV, o piesă de teatru comunistă. Acţiunea propriu-zisă era una care se poate derula şi în zilele noastre: tensiuni de tot felul între un primar, vicepreşedinte şi preşedinte al Consiliului Judeţean de Partid (parcă aşa îi spunea) pornind de la o investiţie. 

Poţi privi o asemenea reprezentare amuzat sau ignorant (dintr-o cheie istorică pe care nu o mai ai la dispoziţie) dar şi serios, ca să vezi despre ce era vorba acolo. Poţi să abordezi trecutul cu detaşare - „am fost un fraier!” - dar dacă reuşeşti să revii cu totul în acel timp poate ai să ajungi la concluzia că ai gândit cât se poate de raţional în condiţiile date. Atâta informaţie ai avut la dispoziţie, acela era cadrul în care erai sigur că te puteai manifesta, asta a fost decizia. Însă pare greu să redevii acelaşi care ai fost şi din această cauză sunt destul de circumspect în privinţa conceptului de „empatie”. Cum poţi intra în pielea altuia, dacă nici măcar în pielea celui care ai fost nu mai poţi uneori intra?

Revenind la piesa de teatru, ea respira convingerea acelor vremuri: toate lucrurile se află pe cursul lor firesc - iar noi (oamenii, societatea, Partidul) ştim care este acesta - tot ceea ce se întâmplă face parte dintr-un plan raţional care are drept scop fericirea deplină a tuturor şi a fiecăruia. Dacă la nivel macro şi ideologic astfel stăteau lucrurile, la nivel micro şi concret se mai întâmplau accidente, mai apăreau obstacole, piedici, evenimente neprevăzute care, însă, prin efort şi cunoaştere erau depăşite aşa încât Istoria să-şi urmeze cursul firesc. Singurul lucru care îl puteau face astfel de evenimente nedorite era doar să întârzie procesul ascendent, însă niciodată să-l oprească. De aceea comunismul era o problemă de timp, mereu amânat dar niciodată abandonat ca obiectiv. 

Această concepţie a funcţionat, cred, şi la Revoluţie dar şi ulterior: mereu trebuia să se întâmple ceva pentru ca lucrurile să revină la „normal”: să dispară Ceauşescu, să plece ţărăniştii, comuniştii, cripto-comuniştii etc. În această vară am auzit din nou acest slogan: Băsescu este un obstacol, Europa să ne lase să ne vedem de treabă. Cineva sau ceva stă în calea noastră şi acest ceva trebuie înlăturat. 

Imaginarea lumii ca un Paradis realizabil de care ne desparte numai un pas nu pare a fi o idee comunistă ci mai curând creştină. Ordinea existenţei, dacă nu poate fi atinsă aici, va fi întâlnită Dincolo, dar nu se poate să integrăm dezechilibrele, perisabilitatea în esenţa lumii. Astfel, într-un fel, s-ar pierde însăşi ideea de esenţă.

Până la urmă este o chestiune de opţiune: Lumea este Ordine ori Haos? Dacă o consideri sub semnul unei Legi, al Ordinii, atunci te poţi aştepta (şi poţi aştepta) ca lucrurile să se aranjeze, să intre în planul macro din care tu eşti doar o parte. Dacă, dimpotrivă, nu există legi sau acestea sunt parţiale, relative, efemere, atunci permanent, fără odihnă şi nici garanţii, trebuie să contribui la propria ordine şi raţionalitate care le aduci în lume, pentru că altfel totul se va pierde în Neant.

Simplul act al alegerii unei astfel de atitudini nu explică o traiectorie de viaţă. Aşa cum era în piesa de teatru la care mă refeream anterior, un om care se consideră parte a unui proces strict determinat, poate lupta, „pune umărul” - sau nu, lăsându-se în „voia sorţii” - la împlinirea scopului ultim. La rândul său, cineva care se străduieşte să creeze insule de ordine în haos, la un moment dat se poate declara înfrânt şi lasă bolovanul existenţei să se prăvălească în vale fără a-l mai căra încă o dată, de acum inutil, spre vârf. Faptul de a opta pentru una sau alta din aceste modele de înţelegere a lumii nu îl face automat pe individ erou sau laş. Esenţial este - o spune Sartre - modul cum omul interpretează realitate pentru sine, iar nu realitatea însăşi. Această analiză, urmată de o concluzie şi apoi de acţiune defineşte persoana, o individualizează şi o face să fie ceea ce este, iar nu lumea în care trăieşte, indiferent cum ar fi ea (definită).