Plâns fără lacrimi la despărţirea de Leonard Cohen

Dintre oamenii care au exercitat cea mai puternică influenţă asupra mea, doi încă mai sunt în viaţă: psihoterapeutulul existenţialist american Irvin D. Yalom şi artistul canadian Leonard Cohen*. Primul mi-a spus, prin scrierile lui, că nu este nimic nefiresc în a vedea viaţa plină de neconcordanţe, de schisme ori de abisuri care trebuie nu doar descoperite, constatate ci analizate şi integrate în existenţă. Lucru deloc uşor şi generator de suferinţă, suferinţă de un anumit gen pe care muzica lui Leonard Cohen vine să o aline şi să o transfigureze. Prăpăstiile existenţiale, paradoxurile, dilemele, uimirile pot fi depăşite/asumate prin frumos, acel frumos care nu e (doar) estetic ci duce la etic, dacă ar fi să vorbim în termenii lui Kierkegaard. 

Dată fiind această apropiere de un ordin aparte de muzica lui Cohen, atunci când s-a anunţat concertul de la Bucureşti („Old Ideas”) am vrut cu tot dinadinsul să fiu acolo în semn de recunoştinţă pentru omul la care ţin. Aş fi vrut să fiu şi în 2009 însă tocmai atunci era ziua fiicei mele; acum, atât ea cât şi soţia mea au dorit să vină ceea ce mi-a făcut alegerea mult mai uşoară şi prezenţa mea acolo mult mai firească.

Waiting the miracle to come

Ajunşi devreme, prea devreme, la locul de desfăşurare a concertului, Cohen şi formaţia sa tocmai făceau probele de sunet. Cânta şi nu prea cânta. La un moment dat mai mult mormăia, rostind arareori câte un cuvânt. Atunci mi-am spus că el povesteşte, nu cântă. Tot ce spune el sunt nişte lungi poveşti care vindecă („Come healling of the body/Come healling of the mind”) cum poate vor fi cele ale lui Yalom şi ale altor înţelepţi vindecători. Cuvânt, gest, cântec care depăşesc, fiecare în parte şi toate împreună, bariere şi credinţe adânc înrădăcinate, care par a fi parte din noi, dar nu sunt. „Multă lume a plâns pe aici! Şi tu, tată, ai plâns, dar fără lacrimi!”, mi-a spus fiica mea, Maria, şi cum să nu plângi, chiar şi fără lacrimi, atunci când auzi live pe cel care a compus cuvintele: „There is a crack in everything/That's how the light gets in” ? 

Cei care-l plac pe Leonard Cohen îi cunosc eleganţa, sobrietatea şi respectul faţă de public. Dar pe lângă toate acestea ne învaţă, pe cei care am vrea să vedem asta, ce înseamnă viaţa. Iese din scenă în pasul ştrengarului şi fără a fi caraghios cum ar fi orice bătrân la 78 de ani (împliniţi cu o zi înainte de concert), este plin de viaţă, frate de înţelepciune, de rost şi vitalitate cu personajul lui Bergman, Antonius Block, cel care joacă şah cu Moartea. Cu zâmbetul pe faţă, cu o înţelepciune vioaie, cu o ironie fină, Leonard Cohen face să vibreze în fiecare ceea ce-i mai adânc în fiinţa sa. El însuşi. Dacă e ceva de descoperit acolo, vibraţia sa adâncă face să iasă la suprafaţă.

Probabil că am să mă despart o vreme de canadian. Atunci când chiar a părăsit scena l-am lăsat să plece cu totul. O vorbă budhistă** spune că „Atunci când îl întâlneşti pe Budha în calea ta, ucide-l!” - orice tinde să-ţi devină idol, e mai bine să-l laşi să plece, dacă nu chiar să-l alungi. Pe Leonard Cohen l-am aşteptat, l-am întâlnit, am primit cu recunoştinţă tot ce a avut să-mi dăruiască, după care ne vom vedea fiecare de drumul său. Poate îl voi reîntâlni atunci când am să-i cer să mă înveţe să îmbătrânesc frumos şi să mor liniştit. Până atunci mă voi gândi la cuvintele sale: „I finally got my orders./ I'll be marching through the morning,/Marching through the night,/Moving cross the borders/ Of my secret life. 

_______________________________

* Amândoi bătrâni şi amâdoi evrei. Doar constat, probabil nu are nicio importanţă.
** Cohen s-a vindecat de depresie şi într-o mânăstire budhistă, prin practici Zen.