Cunoaşterea şi morala (nu în sens de moralitate, ci în sens larg de temei al oricărei acţiuni) merg evident mână în mână. Ca să ştii pentru ce faci un lucru - în baza a ce - şi cum să-l faci în numele unui Bine după care să-l evaluezi, ar fi necesar să cunoşti atât contextul în care acţionezi cât şi alte contexte aşa încât să poţi compara şi, din nou, în numele unui criteriu valoric, să decizi. Aşa cum în teren ai nevoie de o hartă, tot astfel în morală ai nevoie de cunoaştere. Este drept că această nevoie nu este la fiecare stringentă: un credincios, de exemplu, are trasat contextul acţiunilor sale şi nu-şi pune problema comparaţiei şi alegerii din acest punct de vedere. Dar chiar şi el are nevoie de cunoaştere în interiorul credinţei sale, fie şi numai pentru faptul că aceasta îi oferă nişte principii a căror aplicare la situaţiile concrete îi revine tot individului.
Cam aceasta ar fi legătura dintre cele două activităţi - de cunoaştere şi de acţiune. Dar ele se despart la un moment dat cel puţin din perspectiva a ceea ce numesc aici „gândire critică”. Dacă eşti de bună credinţă în cunoaştere descoperi că în faţa criticii, totul se dizolvă, nimic nu rezistă. Cauză după cauză este eliminată, raţiune după raţiune îşi găseşte fiecare alte raţiuni şi tot astfel la nesfârşit. Dacă istoria gândirii - individuale şi colective - poate fi caracterizată drept una a descoperirilor, ea este, în aceeaşi măsură, una a crizelor. Fiecare amăgire - considerată la momentul său de glorie un succes - are drept revers o dezamăgire. Aşadar, din acest punct de vedere, cunoaşterea nu poate sta la în-temeierea realului ci, mai curând, la pulverizarea lui.
Dacă morala ţine pasul cu această cunoaştere, îi va urma soarta. Luată la bani mărunţi, nicio morală nu rezistă, nimic nu se poate constitui convingător drept criteriu de distingere între bine şi rău. Dar dacă în cerectarea realului ne permitem să fim relativişti, în morală, la un moment dat, trebuie (este necesară) fixarea unui reper, altfel toată lumea se scurge în nefiinţă. Stabilirea acestui punct - relativ din punctul celorlalţi de vedere, absolut din perspectivă proprie - este misiunea fiecăruia. Mă refer la cei care nu-l au, dar din fericire, la drept vorbind fiecare, oricât de sceptic/relativist ar fi are un dram de absolut care se reflectă în afară atunci când rosteşte pentru sine sau pentru alţii o judecată cum ar fi: vreau/nu vreau, îmi place/nu-mi place etc..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu