Ca spectator, rămân uimit de cât de mult sunt în stare să dezbine credinţele. Aici este vorba despre credinţa în Dumnezeu care nu este de ici de colo pentru că aceasta ar fi stat la baza unor conflicte şi războaie religioase, un semn al intoleranţei absolute la care poate să conducă o poziţie sau alta. S-au războit creştini cu musulmani, catolici cu protestanţi dar şi catolici cu ortodocşi. În trecere observ că (încă) nu au intrat în conflict armat credincioşii cu ateii şi mă feresc acum să lansez o ipoteză asupra acestui fapt dar atunci când se întâlnesc reprezentanţii acestor tabere, ies scântei, dispreţ din partea unuia pentru celălalt sau măcar o „înţelegere” condescendentă pentru lipsa sa de viziunea. Credinciosul îl vede pe ateu ca pe o persoană fără sevă, uscată, rătăcitoare, a nimănui, o fiinţă incapabilă să se ridice deasupra trupescului, imanenţei, duratei, vagului senzorial. Odată ancorat în credinţa sa, credinciosul aduce atâta sens lumii încât este incapabil să o mai vadă altfel, sub semnul relativului. Lumea fără Dumnezeu este imposibil de conceput şi chiar aş fi interesat de modul în care se pierde credinţa, de un drum al Damascului parcurs în sens invers. Bănuiesc că este cutremurător să vezi lumea golită de sens, după ce ai simţit-o vie, absolută, plină.
La rândul său, ateul - sau în varianta sa „soft” agnosticul - priveşte la credincios ca la un nebun, ca la o fiinţă cu minţile rătăcite care vede lucruri care nu sunt. Atunci când este înarmat cu bunăvoinţă face analogii între lumea sa şi a celuilalt şi pune semn egal între cuvinte care sună la fel dar înseamnă pentru fiecare altceva: iubire, divin, absolut, măreţie, suflet, duh.
Nu, nu există o cale de mijloc între cei care cred şi cei care nu cred. Poate cei care se îndoiesc că războaiele religioase au fost purtate chiar pe temeiuri religioase, au dreptate. Religiile însăşi s-ar fi altoit pe nişte rădăcini mai adânci: culturale, etnice, istorice, strategice etc. Dar chiar şi aşa, rolul de coeziune al credinţelor pentru cei asemenea şi de dezbinare între cei diferiţi, nu poate fi contestat. Pe de altă parte, raţiunea poate fi un limbaj universal, cum se întâmplă cu reprezentanta sa de seamă, ştiinţa, însă aceasta este ca o limbă care se schimbă în fiecare zi. Ce câştigă raţiunea prin universalitate pierde prin profunzime şi prin, paradoxal, relativitate.
Nu au existat războaie şi nici măcar crime pentru o teoremă sau un principiu ştiinţific, aşa cum au existat conflicte apocaliptice ori prigoniri milenare pentru motive absurde. Acestă constatare dă măsura implicării noastre ca oameni în problemele raţiunii, pe de o parte şi în cele ale credinţei, pe de altă parte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu