Vorbesc la telefon cu o rudă îndepărtată - în spaţiu şi timp de când nu am mai vorbit. Îi spun ce mai fac şi ce mai fac rudele comune de care mai ştiu câte ceva. Interlocutorul, din unul-două elemente pe care i le dau, însăilează instantaneu traiectoria vieţii celui despre care află noutăţile şi dă sentinţe. Nu pot să spun că nu are dreptate în ceea ce spune. Poate nici nu-i greu să pui cap la cap două veşti despre cineva şi să ştii încotro a luat-o în lumea asta, unde şi când va ajunge. Ca o piatră pornită din praştie care ştii unde se va opri, odată ce ai văzut-o proiectată. Sunt tare iritat când acest procedeu mi se aplică şi mie şi intru astfel, fără să o fi vrut, în posesia unei hărţi a vieţii destul de terne. Din interior, lucrurile par cu totul altfel. De aici lucrurile au culoare, viaţă, există libertate, convingeri, cunoaştere, bucurie, lupte, confruntări, progres, evoluţie. Povestite, din toate acestea nu mai rămâne nimic ci se metamorfozează într-un mecanism guvernat de legi generale, constrâns de reguli, la fel ca toate mecanismele pe care le analizăm şi pe care, la rândul nostru, le încadrăm scurt în etichete: „A, acela? Nu-i nimic (sau este ceva) de capul lui!”. Privind cu această dublă viziune - din înăuntru şi de afară - lucrurile nu mai par a sta simplu în termeni de, aici, libertate sau determinism. Cele două nu se mai exclud. Ce pare determinat, privind din afară, este uneori rezultatul afirmării libertăţii supreme în interior. Iar ce uneori ni se pare a fi expresia libertăţii noastre interioare - de exemplu atunci când am luat o hotărâre în urma unei îndelungi analize - este numai răspunsul mecanic, reflex, al automatului care suntem adeseori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu