„Scepticismul filosofic nu ne determină să abandonăm credinţele noastre obişnuite, însă le dă un aer ciudat. După ce recunoaştem că adevărul lor este incompatibil cu posibilităţile despre care nu avem motive să credem că le vom realiza - altele decât motivele oferite chiar de convingerile puse sub semnul întrebării - revenim la convingerile noastre obişnuite cu o anumită ironie şi resemnare. Nefiind capabili să renunţăm la reacţiile fireşti de care depind aceste convingeri, le luăm imediat ca pe o nevastă care a fugit cu altcineva şi s-a hotărât să se întoarcă; le privim cu alţi ochi (în ambele cazuri noua atitudine nu este neapărat inferioară primeia).
Se ajunge la aceeaşi situaţie după ce punem sub semnul întrebării seriozitatea cu care privim propriile noastre vieţi şi viaţa în general, şi după ce ne-am examinat pe noi înşine fără idei preconcepute. Revenim atunci la vieţile noastre pentru că suntem nevoiţi, dar seriozitatea noastră se împleteşte cu ironia. Nu această ironie ne va ajuta să scăpăm de absurd. E inutil să bombănim: «Viaţa nu are sens...» ca un acompaniament la tot ce facem. Continuând să trăim, să muncim, să ne zbatem, se ne luăm în serios acţiunile, indiferent ce spunem.
Ceea ce ne susţine, în credinţele ca şi în acţiunile noastre, nu este raţiunea sau justificarea, ci un lucru mai important decât acestea, fiindcă noi continuăm în acelaşi mod chiar şi după ce suntem convinşi că nu avem motive să o facem. Dacă am încerca să ne bazăm în întregime pe raţiune şi am forţa lucrurile, vieţile şi convingerile noastre s-ar prăbuşi – o formă de nebunie care poate apărea dacă pierdem cumva forţa pe care ne-o dă această inerţie de a lua lumea şi viaţa ca atare. Dacă ne pierdem acest sprijin, raţiunea nu ni-l va înapoia.” (Thomas Nagel)
Problema - existenţială, (şi/sau) de cunoaştere (la Nagel, îndreptăţit, cele două merg mână în mână).
Soluţia - de găsit acel lucru, mai important decât raţiunea, care oferă sprijin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu