Uitare

- Aţi amorţit, remarcă el, nu numai că aţi renunţat la viaţă, la interesele dumneavostră şi la cele sociale, la datoria de cetăţean şi de om, la prietenii dumneavostră (totuşi, aţi avut prieteni), nu numai că aţi renunţat la alt scop în afara câştigului, dar aţi renunţat chiar şi la amintirile dumneavoastră. Vă ţin minte într-un anumit moment fierbinte şi intens al vieţii dumneavostră; dar sunt convins că aţi uitat impresiile de pe-atunci; visurile dumneavostră, dorinţele dumneavostră de acum, vitale, nu merg mai departe de pair et impair, rouge et noir, douăsprezece de la mijloc şi aşa mai departe, sunt sigur!

(F.M. Dostoievski - Jucătorul)

Ceremonia ceaiului

Fiecare poate să aibă parte de propria fericire. Atunci când şi-o găseşte, este singur în fericirea sa; aceasta poate fi cel mult împărtăşită. Dacă găseşte un răspuns în celălalt, acesta din urmă va fi fericit în felul său. Gândită astfel, fericirea este o problemă individuală, subiectivă, de căutare şi găsire a ceva ce sălăşluieşte în sine.
Nu toţi, însă, suntem budişti pentru ca lucrurile să stea astfel, nu atât simplu cât unilateral. Gândirea occidentală, cam de când e ea gândire, desigur cu unele excepţii notabile (stoicii, misticii), a încercat să acopere falia dintre sine şi lume. Este o distanţă între aceste două realităţi care, uneori, pare că poate fi redusă sau chiar anulată prin înţelegere. Cunoaşterea nu ar fi, în acest sens, decât asimilarea lumii în propria mea minte: am înţeles lumea, o cunosc, atunci când ea nu mai are taine pentru mine, o ştiu ca „pe propriul meu buzunar”, ca pe propriul meu creier în cazul de faţă. Lăsând de o parte faptul că nici mintea personală nu ţi-o cunoşti vreodată în integralitatea sa, lumea cu atât mai puţin. Or, revenind, atunci cum poţi fi fericit în lume, într-o realitate care nici nu ştii cum este? Poate doar într-o stare de ignoranţă, dar asta, din start, nu se pune.
Măcar de fiecare să aibă parte de propria fericire.  

Ecologia, limba noastră comună

În cursul unei dezbateri televizate pe marginea incandescentului subiect Roşia Montană dintre deputatul Remus Cernea şi un reprezentant al minerilor, cel dintâi spune: „Aici (în această temă) sunt implicate nişte valori, nişte principii”, lăsând să se înţeleagă că interlocutorul său nu s-ar ridica la nivelul prea înalt al acestor Idei platonice. Dar care ar fi acestea? Din câte înţeleg, ar fi vorba despre comandamentul de a ne păstra ţara curată, în starea sa naturală imaculată şi, cel puţin zona respectivă, peisajul presupus virgin să fie afectat de doar câteva non-invazive pensiuni agroturistice. Mai pe scurt, punctul de vedere al celor care se opun proiectului Roşia Montană este formulat dintr-o perspectivă ecologică asupra societăţi şi naturii, căreia i s-ar opune aparent perpectiva (valoarea, principiile) economică descrisă de cuvinte cum ar fi exploatare, profit, cianură etc. 

Filosoful francez Luc Ferry apreciază că în lumea contemporană, desacralizată, secularizată, în care Dumnezeu a murit, ne satisfacem nevoia de sacru în iubirea pentru copiii noştri. Ei ar cam fi singurul lucru pentru care suntem gata să murim după ce toate celalte valori s-au debilizat sau au dispărut complet în ultimele 2-3 secole. Această sacralizare a propriilor copii se exprimă, are ca formă, creşterea gradului de responsabilitate asupra mediului, a planetei, care nu este doar a noastră ci urmează să o lăsăm moştenire celor mai dragi fiinţe, singurului lucru sacru pe care-l mai avem. 

Dacă interlocutorul lui Cernea l-ar fi citit pe Ferry, poate ar fi avut ceva mai multe şanse să-l convingă pe deputat că, pe undeva, se gândesc la acelaşi lucru: la copii şi, prin ei, la viitor. Felul cum ajungem acolo, în viitorul transmis propriilor copii, este deja altă discuţie, mai tehnică, dar cred că nu valorile, principiile prea înalte/prea meschine fracturează acum atât de grav ţara, ci altceva. În acest punct a spune că valorile „mele” sunt mai presus de valorile „tale” nu ajută la nimic decât, eventual, la creşterea încrâncenării.

A fi părinte

Calitatea de părinte poate fi caracterizată în multe feluri şi, printre acestea, poate fi văzută şi ca un examen. În faţa străinilor, a celorlalţi, ne putem pune mască aşa încât să apărem nu cum suntem ci aşa cum am dori să fim, dar a-l minţi pe copil, arătându-ne altul decât eşti, nu este admisibil. Ai să-i transmiţi ceva, iar moştenirea adevărată este sinele pe care-l dăurieşti, iar acesta nu poate fi deghizat pentru că atunci nu ar mai fi sine. 

Rătăcirile, căutările, fricile, tergiversările, amânările, minciunile, comodităţile, dependenţele şi aproape orice păcat poate fi scuzat în faţa propriei persoane. Orice a avut o cauză, are o explicaţie şi, în cele din urmă, o scuză. Atunci însă când din toate acestea trebuie să alegi ceva pentru a dărui, nu poţi să oferi scuze şi explicaţii. În acest sens, ca părinte, dai examen. Mai toţi, probabil, îl pierdem, poate că nici nu este nevoie de atât de mult adevăr în educaţie, dar măcar acum, (şi) în această calitate, să fim cei mândri de ceea ce suntem, pentru a transmite şi copiilor noştri această mândrie.