sâmbătă, 18 ianuarie 2014

1984, Wittgenstein şi Coreea de Nord

Există în 1984 al lui George Orwell un dialog care pentru mine pare la fel de important pentru lumea modernă ca şi cel dintre Iisus şi Marele Inchizitor din Fraţii Karamazov. Pentru acest motiv, revin des la acest fragment ca o hârtie de turnesol. În 1984 torţionarul O’Brien, intrigat de rezistenţa şi de instinctul libertăţii manifestate de Smith, vrea să afle de la  acesta modul în care a scăpat din cuşca totalitară. Întâlnirea dintre cei doi ilustrează două concepţii filosofice, ale cunoaşterii, două atitudini în faţa lumii conduse aici până la ultimele consecinţe. Este interesant că aceste concepţii contrare sunt reflectate în opera unuia şi acelaşi filosof, poate cel mai influent al secolului XX, Ludwig Wittgenstein. Încercând să determine modul în care oamenii dau înţeles lucrurilor, cu alte cuvinte modul în care ei se conectează la realitate, el a imaginat iniţial o teorie a reprezentării, respectiv a procesului prin care oamenii „fotografiază” realitatea, „fotografia” fiind transmisă de la unul la celălalt prin intermediul limbajului. O masă este o masă şi pentru mine şi pentru el, la fel ca şi Pământul. Aceasta este poziţia lui Smith din 1984: el crede în realitate, într-o lume „obiectivă” descrisă de legile naturii şi de matematică (2+2 fac la nesfârşit 4, indiferent de dictatori, de viaţă sau de moarte. Indiferent de orice.). Există o mulţime de alte lucruri fixe în realitate (legături certe între minţile noastre şi obiecte, aşadar) în jurul cărora putem configura existenţa: trecutul (reflectat în minţile noastre), dar şi ceva inexprimabil descris de Smith atunci când rămâne fără argumente: „Există ceva în univers - nu ştiu ce, un spirit, un principiu pe care n-o să-l răzbiţi niciodată. - Tu crezi în Dumnezeu, Winston? - Nu. - Şi-atunci, care este acest principiu care ne va înfrânge, după tine? – Nu ştiu, Spiritul Omului.”  Este cumva drumul parcurs de Descartes care, în căutarea temeiurilor cunoaşterii şi înţelegerii noastre, a ajuns la eu-l cugetător şi la Dumnezeu care să ofere certitudinea că nu suntem în permanenţă păcăliţi de un spirit rău-voitor. Iar atunci când se ajunge la convingeri non-negociabile în interiorul unui grup, acestea dau naştere la poziţii extreme: poziţia descrisă de filosoful austriac în prima parte a vieţii sale poate fi cea a religiei dar şi cea a ştiinţei; a terorismului dar şi a misionarilor. Este – poate fi – poziţia celui care se consideră îndreptăţit să-l ucidă pe cel care gândeşte altfel; invers decât în 1984, cred că gândirea lui Smith, convins că 2+2 fac patru, este mai periculoasă.



Wittgenstein, în cea de a doua parte a vieţii, abandonează concepţia de mai sus conform căreia gândirea este legată izomorf de realitate. În contexte diferite, când spunem un cuvânt („timp”, „iubire”, „păcat”, viaţă, etc. etc.) el nu conduce direct la o realitate şi numai una. Înţelesul NU este în lucruri, ci ÎNTRE oameni: ei definesc – cel mai adesea inconştient - semnificaţiile şi prin aceasta construiesc realitatea. Tocmai aceasta este poziţia lui O’Brien: „Ceea ce se petrece în toate minţile în acelaşi timp – acela este adevărul”, spune personajul lui Orwell. Consecinţa este că – din punct de vedere al cunoaşterii - realitatea nu există în sine, ci este construită. Or dacă este construită, ea poate fi reconstruită. Torţionarul din 1984 o face sub semnul puterii politice; el nu are niciun temei în realitate: Numai omul disciplinat vede realitatea, Winston. Tu crezi că realitatea este ceva obiectiv, ceva exterior, ceva ce există în sine. Tu crezi că natura realităţii se vede de la sine. Când te auto-iluzionezi că vezi un anumit lucru, tu porneşti de la ideea că toţi ceilalţi văd acelaşi lucru ca şi tine. Dar eu îţi spun, Winston, că realitatea nu este un lucru obiectiv. Ea exista numai în mintea omului, nicăieri altundeva. Nu în mintea individului, care mai poate greşi, care este, în plus, supus pieirii, ci numai în mintea Partidului, care este colectivă deci nemuritoare. Oricare consideră Partidul că este adevărul, acela este adevărul. Nu poţi vedea realitatea altfel decât privind prin ochii Partidului. Iată ce trebuie tu să înveţi de la început. Îţi trebuie un act de auto-anihilare, un efort de voinţă. Trebuie să fii umil, ca să devii sănătos la minte.” La rândul său, Wittgenstein, în a doua parte a vieţii o spune: „Tu spui aşadar că acordul oamenilor decide ce este corect şi ce este fals? – Corect şi fals este ceea ce spun oamenii; iar în limbaj oamenii cad de acord. Acesta nu este un acord al opiniilor, ci al formelor de viaţă.” Adevărul este, astfel, un acord al vieţii (nu doar un acord în limbaj) exprimat (repet, cel mai adesea tacit şi inconştient) în cadrul unui grup (care poate fi numit şi Partid). În interiorul altui grup, dincolo de Pirinei, adevărul este altul. Mai spune austriacul, parcă luându-i locul lui O’Brien în dialog cu încăpăţânatul Smith: Orice joc de limbaj se bazează pe recunoaşterea de obiecte şi cuvinte. Învăţăm cu aceeaşi neînduplecare că acesta este un scaun cum învăţăm că 2 x 2 = 4.”

Construcţia realităţii (bazate pe relativism) nu este rea, dăunătoare, imorală în sine. Dar cineva, ca în această minunată carte şi ca în unele sisteme politice, poate confisca acest proces şi deturna către interese particulare. 
*
... dar atunci eroarea nu stă în dogmă...
*
paradoxal, şansa lui Smith de a se elibera este cea a căii lui O'Brien: apropierea de Julia, afinitatea intelectuală simţită faţă de cel care avea să-i fie călău. Vorbitul de unul singur nu are înţeles. (Nu există limbaj privat.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu