Eu sunt şi tu

„Ai ajuns acum la un nivel în care profesorul şi elevul nu mai sunt două persoane, ci una. Te poţi separa de mine oricând vrei. Chiar dacă mări vor sta între noi, voi fi mereu cu tine când vei practica ceea ce te-am învăţat.”

(Eugen Herrigel - Zen în arta arcului) 

La fel ca unele cântece, cuvintele de mai sus deşi par o declaraţie de dragoste, nu sunt asta deşi, desigur pot fi folosite şi în acest sens. (Cum cântecul respectiv poate fi „dat dedicaţie” la radio de un îndrăgostit ) Sensul lor este ceva mai profund şi anume că, vrem, nu vrem, suntem ceea ce suntem prin influenţa celorlalţi asupra noastră. Cu siguranţă nu am fost niciodată în stare pură, doar noi înşine, fără a fi afectaţi de ceilalţi. Astfel încât a spune că „eu” există este echivalent cu a lucra cu o iluzie. Suntem un produs social, al părinţilor, profesorilor, consorţilor, presei şi tuturor mediilor prin care ne-am învârtit de-a lungul timpului. Mai mult, suntem produsul social până şi al absenţelor celor care ar fi putut să conteze dar se aflau în altă parte.
Atunci cine este „eu”? Cred că eu este cel care adesea i s-a părut că alege, mai rar chiar a ales, să se învârtă în anumite cercuri, să se întâlnească cu anumiţi oameni, să citească anumite cărţi, să fie recunoscătorul depozitar al experienţelor împărtăşite cu ceilalţi.