Elefantul sfârtecat

Mult timp părerea mea despre cunoaştere a fost ilustrată de povestea elefantului pipăit de orbi: fiecare simte câte o bucată din animal, îl cunoaşte parţial, cum ar fi. În finalul poveştii, „cercetătorii” se iau la bătaie, convins fiecare că părerea lui este cea corectă. De aici s-ar mai putea trage o concluzie, de această optimistă, aceea că o cunoaştere care are ca ideal completitudinea trebuie să ţină seama de cât mai multe puncte de vedere: credinciosul ar trebui să ia în considerare rezultatele cunoaşterii ştiinţifice - şi invers, omul de ştiinţă să ţină seama de intuiţiile artistului, astronomul de biolog etc. Cunoaşterea realităţii este completată de perspectivele parţiale asupra realităţii, ca un puzzle. Generos şi nu imposibil.
Pe de altă parte, povestea originală are un sâmbure realist care nu poate fi ignorat: pentru ce motiv un „orb” ar considera că îi lipseşte ceva? Pentru ce, eu, ca şi credincios, trebuie să mă preocup de ultimele teorii cosmologice? Eu mă simt „acasă” în convingerile mele şi alte perspective nu ar face decât să mă agaseze. Nu mă simt doar confortabil, ci complet în lumea mea, la rândul ei completă. Elefantul meu este într-adevăr o frânghie, nu pot, nu vreau, nu am nevoie, nu m-ar ajuta să ştiu cum arată al tău.
Dar, cum spuneam, conflictul ori cooperarea nu stau în dogmă ori în absenţa ei. Aceasta doar „îmbracă” altceva.

   

Renaştere prin căsătorie

Dacă nu suntem contaminaţi de normalitate şi avem prilejul să observăm un cuplu proaspăt căsătorit înainte şi după, observăm diferenţe notabile. Doi sociologi - Berger şi Kellner* - s-au folosit de acest tip de (fericit) eveniment pentru a crea un model de construcţie a realităţii. Conform lor, indivizii dispun de un aparat nomic, un set de instrucţiuni prin care inconştient pun ordine în haosul existenţei, aparat care este abandonat în momentul căsătoriei. În cursul acestui eveniment se întâlnesc doi străini - din punct de vedere al biografiilor şi al tipului de conversaţie - care au de construit o lume comună. Această descriere nu este o metaforă, ci lumea este construită la propriu. Iniţial, protagoniştii au în minte un model de căsnicie - cum ar trebui să stea lucrurile - pe care încep să-l umple cu componentele unui nou aparat nomic, de această dată împărtăşit, în locul celui individual care este treptat, dar nu fără efort, abandonat. „Realitate”, „normal” înseamnă  altceva decât însemna până acum (prietenul celibatar al soţului este văzut cu alţi ochi, de exemplu); oamenii implicaţi definesc altfel lucrurile şi prin aceasta ele devin altceva. Instrumentul prin care au loc procesele de cristalizare şi stabilizare este conversaţia care devine aparat de obiectivare, respectiv unul de fixare a ceea ce este vag în pantha rei-ul vieţii, de creare de certitudini. Aşa îmi explic cum unii oamenii sunt în stare să vorbească la nesfârşit - de fapt încearcă să conserve o anumită stare de lucruri, lumea, în cele din urmă. Atunci când taci, lumea devine ceea ce este, adică o iluzie.
Reconstrucţia are ca obiect relaţia,  sinele, alţii (partenerii se „descoperă” pe ei înşişi şi realitatea, „ceea ce sunt cu adevărat”, „ceea ce cred cu adevărat”, „cum se simt cu adevărat”) dar şi trecutul (sunt fabricate amintiri comune) ori viitorul (viitorul proiectat în doi este altul faţă de cel a fiecărui individ luat separat), iar rezultatul acestui efort este transmis copiilor chemaţi şi ei să susţină fragila lume artificială. Fragilă, pentru că, o spun autorii articolului, obiectivarea este cu atât mai solidă cu cât la ea participă mai mulţi, or, atunci când este vorba numai de doi lucrurile se află sub permanenta ameninţare a dezintegrării.
Căsătoria este doar un mijloc de reconstrucţie a realităţii; sarcastic, aş putea spune că divorţul este un altul. Dar şi mutarea în altă localitate, schimbarea unui loc de muncă, decesul cuiva drag, o şcoală. Fiecare ne face să vedem lumea cu alţi ochi şi văzând-o astfel, ea chiar devine alta.

* Peter L. Berger, Hansfried K - Marriage and the Construction of Reality

Cum poţi vorbi cu extratereştrii

„Nu va fi greu să propunem o «reţetă» specifică de alternare (de schimbare completă a realităţii subiective în care trăieşte o persoană, cum sunt cazurile de convertire religioasă) spre orice realitate imaginabilă, oricât ar fi aceasta de neverosimilă din punctul de vedere al cuiva din afară. Este posibil să prescriem procedee specifice pentru, să spunem, a-i convinge pe indivizi că pot comunica cu fiinţe din spaţiul extraterestru cu condiţia ca ei să respecte un post permanent numai cu peşte crud. (...) Această «prescripţie» va necesita construirea unei structuri ihtiologice de verosimilitate, bine separată de lumea exterioară şi dotată cu personalul socializator şi terapeutic necesar; elaborarea unui corpus de cunoştinţe ihtiologice, suficient de sofisticat pentru a putea explica de ce legătura, evidentă de la sine, dintre peştele crud şi telepatia galactică nu a fost descoperită până în acel moment; precum şi legitimările şi nihilările necesare pentru a face de înţeles trecerea spre acest mare adevăr. Dacă aceste procedee sunt aplicate cu grijă, de îndată ce individul a fost atras sau răpit şi sechestrat în institutul ihtiologic de spălare a creierului, succesul poate fi cu mare probabilitate garantat.”

(Berger, Lucman - Construirea socială a realităţii)

Aşadar, în anumite condiţii putem fi făcuţi să credem orice bazaconie. La drept vorbind, aceste condiţii au fost îndeplinite în copilărie atunci când am preluat schemele de gândire ale oamenilor importanţi pentru noi. Mai mult, aşa cum cazurile de convertire religioasă o dovedesc, „alternările” de care vorbesc autorii citaţi arată că este posibil de a trece dintr-o lume în alta. Toate asta duc la concluzia că trăim în una din multele lumi subiective posibile şi de acest lucru ne dăm cu toţii seama în momentele de luciditate. 

Dar cum suntem siguri că ceea ce trăim nu este o „bazaconie”? La această întrebare există un răspuns ferm: făcând ceea ce face toate lumea. Doar nu se înşeală toţi din jurul tău, nu-i aşa? 

Construcţie, demolare, reconstrucţie

Oricine a fost exclus/refuzat din/de un grup, organizaţie, experimentează caracterul obiectiv al realităţii sociale. Atunci, da, se poate construi o lume, dar alta, nu cea din care ai fost exclus/nu ai fost admis. („Socializarea nereuşită într-o lume socială poate fi însoţită de o socializare reuşită în altă lume.”) Aici există o limită.



Buunn! Realitatea (socială) există - dai cu piciorul în piatră şi cu capul de pragul de sus - independent şi indiferent de „victimă”. Intervenţia nu s-ar referi asupra realităţii ci asupra interpretării ei, rezultând astfel o realitate de ordin secund (construită). (Instituţiile) (Piatra, pragul rămân, nu pot fi anulate, însă sunt integrate într-un sens: am dat cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos.)

Gândul singur nu acţionează asupra realităţii concrete (ca aici), ci doar mediat (mintea inventează o unealtă care poate fi şi un simbol).

Un munte este un munte - o grămadă de pietre acoperită sau nu cu păduri, iarbă etc. Noi suntem cei care ni-l reprezentăm „înalt”, „maiestuos”, „spectaculos”, „stâncos”, „prăpăstios”, „periculos”, „inabordabil”, „valoros”. Mai departe, în funcţie de interese, formaţie etc. îl evaluăm dintr-o anumită perspectivă şi ne alăturăm unei forme de viaţă particulare care se află într-o anumită relaţie cu el, adică grupului oierilor, geologilor, ecologiştilor, drumeţilor, alpiniştilor, salvamontiştilor, biologilor, ecologiştilor, tăietorilor de lemne, geografilor, pictorilor sau al celor pur şi simplu indiferenţi faţă de munte. Fiecare din acest grup dezvoltă practici, reguli, norme, limbaj propriu care - important - va încerca să-şi ţină membrii în interior şi „profanii” în afară. Aici poate să apară fenomenul de excludere cu care am început.
Un posibil scenariu de construcţie.