Un profesor modest, entomolog amator, porneşte în căutarea unor specimene de insecte care să îi confirme o teorie ştiinţifică. Fascinat în paralel şi de strania lume a nisipului se opreşte într-o zonă ciudată, cvasideşertică unde îşi caută insectele cu răbdare. Timpul trece şi atunci când vine noaptea cere găzduire în cel mai apropiat sat; este dus la casa unei femei singure a cărei casă, ca mai toate din zonă, se afla pe fundul unei văgăuni unde se putea ajunge doar coborând o scară de frânghie. Va fi cea dintâi noapte a unei detenţii pe viaţă. Oamenii din zonă luau drumeţi prizonieri pentru a-i ajuta pe cei singuri - ca şi femeia care l-a găzduit pe profesor - să cureţe permanent nisipul care le acoperă şi tinde să le îngroape casele. Nisipul, ca şi timpul, ca şi moartea, ca şi deznădejdea ori ca şi orice altceva implacabil îşi poate imagina cineva, acoperă tot, distruge, macină, îngroapă tinde să aneantizeze orice existenţă şi împotriva lui trebuie luptat zi de zi, an de an, viaţă de viaţă. Ca urmare, singurul rost al oamenilor locului este de a lupta permanent cu nisipul pentru a nu fi îngropaţi de pulbere; pentru atingerea acestui scop orice preţ merită plătit, inclusiv cel al vieţii unor oameni nevinovaţi.
Cartea descrie gândurile de fiecare clipă ale omului ajuns fără voia sa în această postură dominat, cum este şi firesc, de revoltă. Se opune din toate puterile planului de a deveni o unealtă însă va trebui să se supună atunci când i se taie raţia de apă. La un moment reuşeşte să evadeze însă sătenii îl hăituiesc până într-o zonă cu nisipuri mişcătoare şi, îngropat de viu, este nevoit să implore călăilor salvarea sa. După această experienţă devine mai precaut şi încearcă o camuflare a comportamentului să, moment în care simte pericolul schimbării. „Acomodarea cu starea în care se afla avea o limită. Planul fusese ca această acomodare să fie un mijloc, nu un scop.” Cât timp îşi mai pune problema distanţării faţă de adaptarea la situaţia sa încă mai este el însuşi dar totuşi diferit de cel care nu concepea starea de detenţie.
Una din preocupările sale era de a perfecţiona o capcană pentru ciori: spera să prindă una şi, cu un bilet disperat legat de picior, s-o elibereze. Capcana nu va prinde păsări însă se va dovedi un ingenios dispozitiv de captare a apei. Din clipa constatării acestui lucru, prizonierul are un nou sens în viaţă: acela de a-şi obţine autonomia faţă de săteni obţinând apă prin propriile mijloace. „Modificarea stării nisipului corespundea modificării fiinţei lui. Poate că, în paralel cu apa din nisip, găsise un eu nou.” Acest eu nu va mai dori să evadeze: când ţăranii iau femeia bolnavă să o ducă la spital, uită (lasă) scara însă fostul revoltat refuză să plece. „Putea să-şi amâne evadarea pe altă dată, după ce le va vorbi despre capcană”, sunt ultimele sale cuvinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu