Înţelepciune

Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.

Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei.

Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei;

plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui;

aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei;

căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei;

ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei;

iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei.

(Eclesiastul 3:1-3:8) 

Era o vreme când îmi scosesem din vocabular cuvinte cum ar fi: „acceptare”, „resemnare”, „împăcare”, „înfrângere” şi altele asemenea lor. Cum spunea un personaj, eşecul nu era o opţiune. Trece vremea însă şi pasiunea încetează şi ajungi să „înţelegi”. Sau chiar să înţelegi. Înţelegi că unele lucruri sunt exact aşa cum ar trebui să fie, că altele nu stau în puterea ta, că priorităţile se pot schimba, că sacrificiul de sine e inutil şi dacă ai ajuns până la a gândi în termeni de „sacrificiu” atunci ceva este în neregulă. Accepţi, aşa că niciodată să nu spui „niciodată”. E bine să tragi uneori aer în piept, mai ales când nu ai mintea limpede. Abia odată cu limpezirea vei vedea mai clar că „toate îşi au vremea lor”, că până şi smulgerea celor sădite ori că dărâmarea îşi are vremea ei. Ca să poţi sădi, construi, pe mai departe...