Valoarea ecoului

Am încercat să povestesc în scris o carte. Fiind o lucrare de specialitate, care mă impresionase însă foarte mult, am încercat să fiu cât mai exact în demersul meu: citate, note de subsol etc.. Doream să cuprind în transpunerea mea cât mai mult din ceea ce era acolo. La un moment dat m-am trezit spunând că „ţin atât de mult la această carte că mai bine i-aş sugera - celui pentru care scriam - să şi-o cumpere!” A fost acesta un prim semnal, pe care l-am ignorat. După vreo două pagini scrise, am făcut un popas ca să recitesc ce am scris până în acel punct. Dezamăgirea a fost uriaşă: dorisem să spun totul şi nu spuneam nimic. Povestind aşa cum o făceam, stricasem stilul autorului, transformând apropierea caldă a cuvintelor sale într-o limbă de lemn, fără a reuşi să transmit nimic din ceea ce simţisem eu atunci când am citit. De fapt, atunci când m-am aşezat la scris, motivul pentru care o făcusem, a fost să împărtăşesc o trăire, entuziasmul meu sau ce voi fi trăit atunci, nu să dau citate cât mai largi, să rescriu ce fusese scris înainte. Asta trebuia să fac, dar o făceam atât de „distilat” încât eu nu mai eram niciunde. Mesajul original cu atât mai puţin.

Puţini suntem cei care prin redare, prin reproducere, ar face o operă de artă mai valoroasă decât originalul (cei care o pot face ar face bine să se apuce de creat ei înşişi, dacă nu au făcut-o deja). De asta există recenzii anoste, jurnale de călătorie trase la indigo, re-dări fără viaţă. Autorii lor încearcă să fie exacţi când ar trebui să fie doar autentici. Fiecare avem însă în noi ecoul, reflectarea a ceea ce ni se întâmplă, a ceea ce simţim care, chiar dacă nu e o operă de artă, e original, e viu, e autentic. Asta avem de transmis, dacă tot încercăm să împărtăşim din locurile prin care am fost.

Absoluturi relative ori relativitatea ca lege absolută (nu doar ca joc de cuvinte)

Gândim în constelaţii. Îmi este tot mai clar acest lucru: toate componentele a ceea ce se află în mintea noastră - concepţia asupra creării Universului, a apariţiei omului, a moralităţii, educaţiei, sistemului de guvernământ, libertăţilor civile, sensului vieţii etc. etc - intră într-o structură (mai mult sau mai puţin elaborată de la individ la individ) care trebuie să aibă o anumită coerenţă. Dacă un fapt contrazice acestă reprezentare - şi nu are cum să nu se întâmple asta pentru că edificul e în minte şi faptul e „afară” - nu doar că respingem evenimentul ci adesea nici nu îl recepţionăm de teama instinctivă că ne clatină lumea interioară. Ne apărăm cu multă putere convingerile pentru că acestea reprezintă structura de rezistenţă a eu-lui. 

Sunt însă momente în care realitatea (cea adevărată) e mai puternică decât modelul ei construit în minte şi lumea, existenţa, demonstrează - mereu şi mereu - că e altfel decât aşa cum o gândim noi. Nu mă refer aici numai la mine, cel care scriu acum, ci şi la consternarea unor fizicieni care găsesc semne ale creaţiei divine în particulele subatomice sau, dimpotrivă, la neliniştea unor clerici care trebuie să fie permanent în alertă pentru a adecva nişte adevăruri revelate cu mii de ani în urmă la o realitate socială, morală în permanentă evoluţie (evoluţie? transformare). Dar lumea, cea personală de această dată, este dată peste cap şi de o moarte, o părăsire, un cataclism, o catastrofă. 

Ne-am obişnuit de la un grec, nu mai ştiu de la care, de la Socrate cred dar înaintea lui va fi fost un alt grec - şirul grecilor înţelepţi pare nesfârşit - să căutăm lucrurile fixe din Univers. Odată găsit, fie şi unul singur, putem edifica mai departe. Asta facem de mii de ani deşi este evident că e o cale fără sfârşit: orice reper e relativ şi perisabil. Ne-au ajutat mult şi Iluminiştii să ne adâncim în această iluzie.

Atunci putem să ne întoarcem la un alt grec, la Heraclit, care ne-a spus că totul curge. Nu mi-au plăcut presocraticii pentru că nu i-am înţeles, sunt prea abstracţi. La fel însă, nu mi-a plăcut nici ideea de mişcare şi nici cea de devenire spre niciunde (are sens sau e o contradicţie în termeni?) pe care am asociat-o haosului. Cum spuneam mai sus, ce nu îţi place nu înseamnă că nu există.

(Între Ideile Absolute şi devenirea permanentă îl găsim pe Protagoras cu „omul e măsura tuturor lucrurilor”. A Absolutului, a devenirii. În conformitate cu direcţia din care priveşti, e aici un punct de sosire sau unul de plecare. Sau şi una şi alta.)

Acum, aici, în interior

Nicio schimbare pozitivă nu se va produce în viaţa voastră atâta timp cât vă agăţaţi de gândul că motivul care vă împiedică să trăiţi bine se află în afara voastră. Atâta timp cât plasaţi responsabilitatea în totalitate pe umerii celor care vă tratează pe nedrept - un soţ necioplit, un şef pretenţios care nu vă încurajează, gene deficitare, constrângeri imposibil de evitat -, atunci situaţia voastră va rămâne în impas. Voi şi numai voi sunteţi responsabili pentru aspectele esenţiale care vă marchează viaţa, şi numai voi aveţi puterea să le schimbaţi. Şi chiar dacă vă confruntaţi cu limitări exterioare majore, tot aveţi libertatea să alegeţi diferite atitudini faţă de aceste limitări.

Una dintre formulările preferate ale lui Nietzsche este amor fati (iubeşte-ţi soarta): cu alte cuvinte, croieşte-ţi o soartă pe care s-o iubeşti.

(...)

Scopul meu nu este să înec pe nimeni într-o mare de regrete, ci să-l fac să privească în sfârşit spre viitor şi să-i atrag atenţia asupra întrebării care i-ar putea schimba viaţa: Ce poţi să faci acum în viaţa ta, astfel încât, peste un an sau peste cinci, să nu priveşti înapoi cu aceeaşi spaimă la noile regrete acumulate? Cu alte cuvinte, poţi găsi un mod de a trăi astfel încât să nu acumulezi regrete?

(Irvin Yalom - Privind Soarele în faţă)

Cumva, altcumva, această doamnă spune acelaşi lucru. Formulate astfel, direct şi clar aceste idei par nişte truisme, nişte adevăruri evidente. Toţi, la o adică le recunoaştem valoarea dar continuăm să umblăm neobosit după himere.

Poezie în imagini

Cineva, director al unui festival de film aşa că se presupune că ştie ce vorbeşte în acest domeniu, spunea că secvenţa de mai jos este cea care a impresionat-o cel mai mult din toate pe care le-a văzut. Nu ştiu ce înţeles are scoasă din context, pentru cineva care nu a văzut filmul, dar e absolut ireală prin ceea ce spun şi modul în care o face. Nu e film, e poezie.

Drumul catre o Romanie seculara

Drumul catre o Romanie seculara

Năpârlirea poate fi reversibilă

La unii, cele care filosofează sunt defectele, iar la alţii bogăţiile şi puterile lor. Primii au nevoie de filozofia lor ca suport, liniştire, medicament, salvare, înălţare sufletească, înstrăinare de sine; pentru cei din urmă ea este doar un lux frumos, în cel mai bun caz voluptatea unei recunoştinţe triumfătoare, care în final trebuie înscrisă cu majuscule cosmice pe firmamentul ideilor. (...) Orice filosofie care pune pacea mai presus decât războiul, orice etică ce înţelege negativ ideea de fericire, orice metafizică şi fizică ce cunoaşte o finalitate, o stare definitivă de vreun fel oarecare, orice aspiraţie preponderent estetică sau religioasă spre un alături, un dincolo, un în afară, un deasupra, permit întrebarea dacă nu cumva boala a fost cea care l-a inspirat pe filosof. (...)

În încheiere, pentru ca esenţialul să nu rămână nespus: din asemenea străfunduri, din asemenea boli grele, ca şi din boala bănuielii grave, te întorci renăscut, cu altă piele, mai sensibil, mai răutăcios, cu un gust mai subtil pentru bucurie, cu un gust mai delicat pentru toate lucrurile bune, cu simţuri mai voioase, cu o a doua inocenţă - mai periculoasă - în bucurie, în acelaşi timp mai copilăros şi de o sută de ori mai rafinat decât ai fost înainte. 

(Fr. Nietzsche - Ştiinţa voioasă)

Una din ideile de mai sus am găsit-o în Anatomia lui Grey: un paraşutist cade de la 3500 m fără a i se deschide paraşuta. Supravieţuieşte ca prin farmec şi are prilejul să îşi revalorizeze întreaga viaţă. Se simte nemuritor şi puternic, de neînfrânt. Traversa acel moment de „recunoştinţă triumfătoare” pomenit de Nietzsche. Dar Meredith îi spune: „Va trece. Acest moment de iluminare este trecător şi te vei reîntoarce la laşul care ai fost. Fă acum ce ai de făcut, cât mai ai timp (cât mai eşti în această stare)!” Dacă va fi făcut însă ce avea de făcut - să-i spună femeii pe care o iubeşte că o iubeşte - atunci va bloca în timp, va eterniza acel moment de graţie - nu va mai fi niciodată de acum încolo laşul care a fost până atunci. Meredith are dreptate: dacă nu faci nimic în astfel de clipe, porţile se închid implacabil şi redevii cel mărunt care ai fost. 

Bucuria de a dărui, bucuria de a primi

Come on you miner for truth and delusion, and shine!

M-am despărţit de filosofie atunci când am înţeles că este o sumă de încercări individuale de a ajunge la Adevăr. Toate aceste adevăruri parţiale, individuale, subiective nu conduceau niciunde, erau nişte biete adevăruri aşa cum aproape oricine deţine. Şi atunci la ce bun încă unul ori mai multe în plus, într-o viaţă oricum destul de aglomerată de tot felul de descoperiri, care mai de care „mai fundamentale”. Dezamăgirea aceasta a durat până de curând când am descoperit domenii largi ale ştiinţelor socio-umane bine, consecvent, adânc înrădăcinate în filosofie. Cercetătorii din aceste domenii îl citează generos pe, de exemplu, Kierkegaard cu ale sale adânci intuiţii nu atât ca argumente ci ca pe nişte cunoştinţe ale cuiva care a avut un gen de lampă aprinsă în întuneric şi a „văzut” lucruri care se află acolo. Danezul nu a dorit să convingă pe nimeni, să vândă nimănui nimic, a avut o intuiţie, aşa cum misticii au revelaţii, şi a spus ceea ce a simţit. Alţi oameni simt ce a simţit şi el şi toate acestea duc la o construcţie fundamentată nu pe un adevăr ci pe o intuiţie împărtăşită. Aşa înţeleasă filosofia nu este dezamăgitoare ci este ceea ce este (doar eu s-o fi înţeles, greşit, altfel) fără a încerca să se prefacă a fi altceva: Adevăr, Absolut etc. Şi atâta timp cât nu încerc să o văd, eronat, altceva decât este, pentru mine şi-a redobândit prospeţimea şi savoarea.
... Pe această cale, filosofia e mai aproape de artă, de poezie şi de muzică decât de oricare ştiinţă. Este, pe aici, prin preajmă, un cerc care se închide, împlinindu-se astfel.