Bucurie în stare pură

După gustul meu, adevărata Odă a Bucuriei. Entuziasmul suprem al victoriei asupra sinelui, al depăşirii - vremelnice? a - absurdului.

La ce-i bună cultura

Este în Zorba Grecul o vorbă care spune cam aşa (citez din memorie): decăzusem într-atât încât dacă aveam de ales între o femeie şi o carte, o alegeam pe cea din urmă. Am redescoperit acum - la vârsta mea - plăcerea lecturii. Mă uit atunci când am prilejul la filme şi ascult muzică. În faţa oricărei alte opţiuni aleg lumea semnelor de această natură. Să fi decăzut într-atât, după cuvintele lui Kazantzakis? Adevărul, până la urmă se află în viaţă, în oameni şi apare în urma întâlnirii cu ei. Semnele de adevăr şi de frumos sunt însă atât de firave în oamenii reali, ca firele de aur în râurile din Apuseni, încât îţi trebuie multă răbdare pentru a da nisipul deoparte. De-a lungul timpului au separat aurul de aluviuni alţii pentru noi - filosofi, artişti, oameni de ştiinţă - şi ni-l oferă nouă astăzi în lingouri sub formă de „informaţie”. Tentaţia de a trăi numai printre lingouri de aur este mare: găseşti doar metalul preţios, curat, fără să stai în genunchi şi să speli tone de nisip murdar. Asta-i cultura şi la asta e ea bună.

Totuşi, astfel primit, aurul e nepreţios şi, parcă, nemeritat. E găsit de alţii şi doar livrat ţie. 

Trebuie multă voinţă, răbdare, putere, de a vedea pe malul rece al apei fiecare fir de metal preţios acolo unde, aparent, e doar praf. Iar atunci când le ai pe toate astea, uneori crezi că merită să cauţi pe mai departe. 

Oricum, dacă te dai bătut, lingourile turnate de alţii sunt dincolo şi te aşteaptă.

Totul se încâlceşte la loc

Oamenii de felul domnului José se găsesc pretutindeni, îşi ocupă viaţa sau timpul despre care-şi închipuie că le prisoseşte din viaţă strângând timbre, monede, medalii, glastre, cărţi poştale, cutii de chibrituri, cărţi, ceasuri, tricouri de sport, autografe, pietre, figurine de lut, cutii goale de răcoritoare, îngeraşi, cactuşi, programe de operă, brichete, stilouri, bufniţe, cutii muzicale, sticle, bonsai, picturi, căni, pipe, obeliscuri de cristal, raţe de porţelan, jucării vechi, măşti de carnaval, motivul e probabil ceva ce s-ar putea numi angoasă metafizică, poate că nu pot îndura ideea haosului ca stăpân unic al universului şi de aceea, cu slabele lor forţe şi fără vreun ajutor divin, se străduiesc să pună ceva în ordine în lume şi, pentru scurt timp, chiar izbutesc, însă numai atâta vreme cât îşi pot apăra colecţia, fiindcă atunci când vine ziua ca ea să se risipească, iar aceasta vine întotdeauna, fie prin moartea, fie prin plictiseala colecţionarului, totul revine de unde a pornit, totul se încâlceşte la loc. (José Saramago - Toate numele)

 Atunci mai merită să încerci să te pui împotriva disoluţiei? Surprinzător cât de bine seamănă aceste cuvinte cu cele din subsolul blogului: „În acest univers (haotic) obligaţia noastră principală e de a introduce enclave arbitrare de ordine şi sistem. Aceste enclave nu vor rămâne aici la nesfârşit după ce le vom fi stabilit.” Da, avem o datorie de a „colecţiona” (cărţi, pietre), de a aduce ordine chiar dacă această intenţie poate apărea drept ridicolă. Obligaţia umană este de a-i rezista haosului şi disoluţiei cât de mult ne stă în puteri şi cât ne ţin acestea. Nu-i totuna de a căuta să introduci propria ordine, aşa cum te pricepi, şi a renunţa să o faci fără măcar a încerca.  

Sferele care nu suntem

Turburătoare, vorba aceasta a lui Simmel: „viaţa ca o totalitate de fiecare clipă”. Aşa o văd acum; aşa este. În fiecare ceas simţi că eşti un întreg. Ai goluri, fireşte, dar le cunoşti, deci le-ai umplut într-un oarecare fel. Eşti o fiinţă împlinită. Dar citeşti o carte: cum puteai trăi până acum fără gândurile ei? Legi o prietenie nouă: cum te puteai crede întreg fără ea? Abia acum simţi golul adevărat, golul pe care ar fi trebuit să-l simţi. Dar acum eşti „întreg”. Totalitate de fiecare clipă. Trăim alături unii de alţii, totalitate lângă totalitate, într-o lume care nu totalizează, dar care se totalizează, parcă, în noi. (C. Noica - Jurnal filosofic)

„Turburătoare” aceste cuvinte, despre care, parcă, am mai scris. Tot ce se poate, îmi vin în minte de fiecare dată când descopăr o carte sau un om. Cum spune Noica, eram, cu o clipă înainte, o fiinţă împlinită. Peste o clipă, am realizat că îmi lipsea ceva esenţial şi „abia acum” am devenit complet. Dar e numai o trufie asta, a întregului, a împlinirii. După atâtea experienţe şi constatări că oricând poate să apară ceva sau cineva semnificativ, de la care să afli ceva important, devin mai modest. Nu mai sunt trufaş ca şi când aş fi ajuns vreun moment la sfârşitul cunoaşterii. Nu mai sunt sferic, sau, dacă nu pot trăi altfel, sunt conştient că sfera care sunt poate deveni oricând „mai” rotundă.

Mai spune ceva Noica aici: importanţa întâmplării în viaţă. Citeşti o carte ori cunoşti un om şi totul se poate schimba. Acelaşi filosof spunea la un moment dat: „un zâmbet al existenţei şi totul dobândeşte sens”. 

Şi pe colivia mică/Şade colivia mare/Nu e chip de evadare

...

Visând să fii liber o singură zi,
De-acum ai albit tot schimbând colivii
Şi din viaţa aceasta într-o seară
Te trezeşti dat pe uşă afară
Ca un înger bolnav părăsit de cei vii.

Dar Domnu' văzându-te a nimănui
Coboară voios vrând cu el să rămâi
Şi pe drum îţi vorbeşte în şoaptă
Ce duminici frumoase v-aşteaptă
Sus în cer unde sunt coliviile Luï.

Despre case şi construcţie

Nişte replici dintr-un film (citez din memorie pentru că nu l-am revăzut de ceva vreme): „Locuieşti într-o casă, dar nu eşti casa. Casa se dărâmă, tu mergi mai departe.” Acolo se referea la viaţă-moarte-corp. Dar cred că-i acelaşi lucru şi cu valorile, cu credinţele, cu poveştile, toată componenta mentală care face ca viaţa noastră să fie ceea ce este. Locuim în acestea, dar nu suntem acestea. „Omul e mai mult decât adevărul care-l îmbracă”, spunea şi Capek.

La rândul său, Jacques Salome vorbeşte despre naşterile succesive din viaţa sa, naşteri care urmează unor decese, unor perioade de doliu după vieţile sale anterioare. E o paradigmă bună aceasta, a reconstrucţiei totale.

Într-un alt film, un personaj, într-un moment de furie, distruge tot ce-l înconjoară din casa sa. Nimic nu mai rămâne întreg în urma crizei. După ce aceasta a trecut, încearcă să rearanjeze resturile într-o ordine care să aibă legătură cu ceea ce se afla în mintea sa. Deşi aici este ilustrat aspectul patologic, şi în condiţii normale cred că se întâmplă la fel. După un dezastru, o criză, mai salvezi ce se poate şi începi să reconstruieşti. Ironia hidoasă e că încercăm să recreăm construcţia anterioară, la nesfârşit, ca furnicile. Cum resturile sunt tot mai fărâmiţate, casa e tot mai hâdă.

Siliţi, de cele mai multe ori, să reconstruim din temelii, se întâmplă să iasă ceva complet nou din acest efort. Faci un pas în spate şi spui mulţumit: „Oau! Pare OK!” Intri în casă şi trăieşti, pentru o vreme, cel puţin până la un nou cataclism.

Ce naiba-i cu noi?

Ce naiba-i cu noi, cei care ne plângem şi nu vedem cât de norocoşi suntem? Chiar aşa, hai să ne privim în oglindă! Ne-am obişnuit să privim lumea de sus în jos, de la tot ce am putea avea - chiar „am merita” să avem - când ar fi bine să o luăm în sens invers: de la bucuria de a fi vii. Toate celelalte sunt amănunte.