Pasiune

După 20 de ani şi vreo 4 luni am călcat iar pe aleile Aerodromului din Iaşi. Cu emoţie, pentru că mă aşteptam să mă întâlnesc cu mine însumi, cu cel tânăr, care avea multe planuri şi proiecte. Aveam de dat socoteală mie ca unui lui. M-a surprins când, abia intrat, am auzit un prelung „Ooovidiuuuu” ceea ce m-a făcut să-mi dau seama că nu păşesc chiar în altă lume, că într-adevăr fusesem pe aici, că odată chiar zburasem pe deasupra tuturor. Acum i-am văzut pe cei tineri, la fel de îndrăzneţi, de curajoşi, de mândri de ceea ce făceau. Erau conştienţi că fac unul din cele mai frumoase lucruri din lume - zboară, află gustul libertăţii pe care nu-l vor mai uita niciodată de acum încolo, orice vor face pe mai departe. 

Eu? Deşi pe pământ, am fost şi eu mândru de ceea ce am făcut atunci şi de atunci şi până acum. Am mai lăsat deoparte frici, m-am cunoscut mai bine pe mine într-un drum început şi acolo, pe un câmp de la marginea Iaşului, am înţeles de atunci că fără pasiune şi entuziasm nu poţi face nimic ori dacă totuşi faci, faci prost.  

Pregătirea de îmbarcare

Spre avion

În zbor

Înapoi pe pământ

Pliaj

Exerciţii la sol de părăsire. A avionului.

O închisoare agreabilă

Fiecare îşi găseşte calea în lumea asta încâlcită. Tocmai pentru că nu există reguli general-valabile, avem libertatea să „improvizăm”. Tot omul după cum crede că este mai bine - pentru el, pentru altul, pentru Dumnezeu - în funcţie de ceea ce crede şi în ce crede. Până acum gândeam că aceasta aduce distanţe între oameni, că nu ne putem înţelege unii cu alţii. Dar tocmai această nesiguranţă, această bâjbâială şi continuă căutare fără a şti vreodată  cu certitudine că suntem pe drumul cel bun, este elementul comun al nostru, al oamenilor. Suntem cu toţii în aceeaşi barcă, suntem într-o închisoare, condamnaţi la moarte, fără a şti pentru ce vină. Măcar, în timpul în care aşteptăm să ne vină sorocul, să ne facem - cu forţele noastre - traiul cât mai agreabil. E păcat să ignorăm atâtea lucruri frumoase doar pentru că ele (ori noi) sunt efemere sau pentru că nu le vedem rostul.

Râsul suprauman al unei seninătăţi nemuritoare

„Noi considerăm muzica clasică drept chintesenţa şi substanţa culturii noastre, deoarece ea constituie cea mai clară, cea mai caracteristică întruchipare şi expresie a acesteia. În muzica clasică se concentrează pentru noi moştenirea Antichităţii şi a creştinismului, un spirit de cucernicie mai senin şi mai eroic, o morală cavalerească desăvârşită. Căci, la urma urmei, orice act de cultură clasică reprezintă o morală, un model de comportare umană concentrat într-un gest. Între 1500 şi 1800 s-au făcut, e adevărat, mai multe feluri de muzică, stilurile şi mijloacele de expresie au fost foarte diferite, dar spiritul, mai curând morala este pretutindeni aceeaşi. Atitudinea omenească, a cărei expresie rămâne întotdeauna aceeaşi, întotdeauna se bizuie pe acelaşi mod de interpretare a vieţii şi tinde spre acelaşi mod de dominare a hazardului. Înţelesul concretizat de muzica clasică rezidă în cunoaşterea fondului tragic al umanităţii, afirmarea destinului omenesc, eroism, seninătate! Fie că avem a face cu graţia unui menuet de Händel sau de Couperin, cu senzualitatea sublimată în gesturi delicate ca la mulţi italieni sau ca la Mozart, cu liniştita, resemnata acceptare a ideii de moarte ca la Bach, întotdeauna în muzică există un duh de opoziţie, o bravadă la adresa morţii, un spirit cavaleresc şi ecoul unui râs suprauman, al unei seninătăţi nemuritoare. Toate acestea trebuie să capete glas şi în jocurile noastre cu mărgele de sticlă, în întreaga noastră viaţă, activitate şi suferinţă.” 

(Hermann Hesse - Jocul cu mărgelele de sticlă)

Bach - Tocata & Fuga in Do Minor

Încredere

Despre asta-i vorba: să-ţi laşi viaţa, sau măcar să-ţi imaginezi că ai putea să îţi laşi viaţa în mâinile altuia. Există oameni în braţele căruia ne-am lăsa să cădem? Suntem atât de siguri pe noi încât să le cerem altora să cadă şi noi să-i prindem? Talentul aici nu este de a te lăsa orbeşte să cazi în mâinile oricui pentru că astfel, fie şi numai statistic, tot te vei alege cu creierii împrăştiaţi. Tot astfel, nu-i poţi prinde pe toţi. Eşti nevoit, te obligă întâmplările, să alegi iar în ciuda eşecurilor, de o parte sau de alta, să ai încredere. În tine, în primul rând, iar apoi îi vei prinde şi pe alţii. Pe cei câţiva, foarte puţini.
Am auzit o vorbă într-un film: „I'm a good man in a storm.” Do I?

Ciudată întrebare

Am spus cuiva că m-am schimbat şi acel cineva pune la îndoială realitatea schimbării. Până la urmă, ce înseamnă, cu adevărat a te schimba? În primul rând, un semn, un indicator al schimbării ar fi raportarea diferită la unele repere aşa-zis fixe. De exemplu, există de-a lungul anului nişte sărbători sau evenimente ciclice: Crăciun, Paşte, Revelion. Dacă la Paştele de acum, de exemplu, m-am simţit altfel decât la Paştele anterior înseamnă că ceva în mine s-a schimbat. S-a schimbat fundamental sau doar „ceva”? 

Te pune viaţa în posturi identice şi vezi că reacţionezi, instinctiv, la fel. Eşti însă mai înarmat cu o experienţă ale cărei învăţături alegi sau nu să să le activezi. Procesul schimbării este de aceea extrem de subtil. „Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem şi nu e.”, dar recitate cumva invers atunci când e vorba de schimbare.  

Sau, cum spunea Nietzsche, tot ce poţi face este să devii doar ceea ce eşti? Să tot dai piei false de pe tine până ajungi la un fel de miez, profund?

Grea problemă, asta a schimbării. Fundamentală astăzi când înfloresc tot felul de teorii motivaţionale şi de reprogramare în sensul dorit. 

Constantă în această problemă este capacitatea de a modifica ceva, de a clinti în adâncuri resorturi, de a intra pe cărări proaspete. De a „experimenta” (?). Acuma, cât de „fundamentală” este schimbarea aceasta probabil că e de importanţă secundară atâta timp cât ai abandonat o poziţie nedorită pentru o alta. 

Lecţia de sociologie

Există în sociologie o paradigmă care se numeşte Teorema lui Thomas şi care spune că lucrurile considerate ca fiind reale devin reale prin consecinţele pe care le au. Exemplul clasic este acela că atunci când depunătorii au bănuiala că banca lor va da faliment, ei se vor repezi să îşi scoată banii generând astfel falimentul, de altfel improbabil. Formulată astfel, pare a fi un lucru de la sine înţeles dar această teoremă arată calea prin care visurile devin realitate: încăpăţânâdu-te să le transpui în practică până când se împlinesc. Nu este niciun secret aici ci o modalitate practică de a aborda realitatea: mai întâi gândind-o aşa cum ţi-ai dori să fie şi punându-te apoi în slujba intenţiei. Este foarte probabil că efectele vor apărea în sensul gândit de tine. Succint o spune pedagogul şi filosoful Henry James: „Fiinţele umane, schimbând atitudinile interne ale minţilor lor, pot schimba aspectele exterioare ale vieţilor lor”. Aşadar, mult din ceea ce pare a fi în exterior, depinde semnificativ de mintea nostră.

Solitudine

© Maria Bunea

Cine ia pe cine

Saramago spunea că nu noi luăm deciziile ci că deciziile ne iau pe noi. Atunci când privim retrospectiv ajungem adeseori la concluzia că nu puteam să facem altcumva decât am făcut. Eram, într-o situaţie dată, ca un corp aflat sub influenţa multor şi subtile forţe iar compunerea acestora a condus la efectele analizate acum: traiectorie, viteză, acceleraţie, impuls etc. Un corp fizic este un model foarte aproximativ a ceea ce se află în mintea unui om aflat în faţa unei decizii, dar spunem la fel cum ar spune el dacă ar avea glas: „nu se putea altfel”. 

Asta dacă privim noi înşine în trecut. 

Mai putem însă să privim pe altcineva. Atunci când e vorba de alţii apreciem uşor că sunt prinşi în capcane sau în cuşti, că îşi irosesc viaţa sau că perseverează în greşeli. A judeca astfel înseamnă a impune propriul punct de vedere asupra unei situaţii pe care nu o cunoaştem decât incomplet. O viaţă, aşa cum ne place să credem şi în ceea ce ne priveşte poate avea la bază şi o alegere asumată. Mai sunt cei care într-adevăr realizează că sunt prinşi în capcană sau luaţi prizonieri şi vor să iasă de acolo. Ei, mai mult decât ceilalţi se pot opri o clipă pentru a medita la expresia lui Saramago: vor lua o decizie sau decizia îi va lua pe ei? Iar dacă iau decizia o vor face liberi sau nu etc. etc.

Am ajuns să cred că rar de tot luăm noi decizii, în rest deciziile ne iau pe noi. Luăm decizii atunci când nu mai avem nimic de pierdut, atunci când lumea din jur s-a prăbuşit, când suntem cu spatele la perete, când forţele care ne defineau ca obiect nu mai există. Atunci când suntem liberi şi în viaţă. Viaţa, fiind, după Sartre, ceea ce începe dincolo de disperare. Până atunci suntem obiecte supuse forţelor, suntem noi cei luaţi de către decizii.