Schiţă, mâzgăleală, tablou

„Omul nu poate şti niciodată ce trebuie să vrea, întrucât nu are decât o singură viaţă şi n-are cum s-o compare cu nişte vieţi anterioare, nici s-o corecteze în nişte vieţi ulterioare. (...)

Nu exista nicio posibilitate de a afla care hotărâre era mai bună, întrucât nu exista niciun termen de comparaţie. Omul trăieşte totul pe loc, pentru întâia oară şi fără niciun fel de pregătire, ca un actor care ar intra în scenă şi ar juca, fără să fi repetat vreodată. Dar ce valoare poate avea viaţa, dacă prima repetiţie a vieţii e însăşi viaţa? De aceea viaţa se aseamănă întotdeauna cu o schiţă. Dar nici «schiţă» nu e cuvântul potrivit, căci schiţa e întotdeauna conceptul formal al unui lucru, pregătirea unui tablou, în timp ce schiţa vieţii noastre e o schiţă a nimicului, un concept fără tablou. 

(...) Dacă nu poţi trăi decât o singură viaţă, e ca şi când n-ai trăi deloc.” 

(Milan Kundera - Insuportabila usurătate a fiinţei)

Dar ce-ar fi să trăieşti secvenţial, nu continuu şi monolitic („pe loc”)? Aşa încât orice să fie cadru pentru ce urmează, care devine cadru pentru ce urmează, care devine cadru pentru ce urmează. Din afară nu are sens şi  întreţeserea de schiţe e o mâzgăleală. Dar aceea - văzută din interiorul tabloului - e opera, capodopera, vieţii autorului. 

Mai apoi, Kundera, cu ajutorul unei metafore, imaginează că am putea trăi succesiv mai multe vieţi, în fiecare având posibilitatea să ni le amintim pe cele anterioare (mitul eternei reîntoarceri al lui Nietzsche). Cei care cred că aceste experienţe ajută la ceva, se numesc optimişti. Ceilalţi, pesimişti.

PS: Îmi imaginez un altfel de Facebook în care am dat accept - sau ele mi-au dat mie - la două virtualităţi, devenind astfel prieteni: Kierkegaard şi Kundera.