Mi l-am imaginat pe Adrian Năstase în mijlocul biroului său somptuos, înconjurat de impresionanta sa bibliotecă. Înţeleg cum acel mediu i-a format orgoliul şi superioritatea faţă de o lume pe care a crezut mult timp că o controlează. Într-un anumit fel, este superior, are „rasă”, ca prestanţă, om politic sau ca intelectual. A fost prea sus şi a coborât prea jos - şocul este devastator şi probabil puţini i-ar fi rezistat. Cu toate acestea, la ce i-au folosit miile de cărţi de care a fost înconjurat până în clipa care urma să fie ultima a vieţii sale? Doar la creşterea orgoliului şi a distanţei faţă de lume? Nu a învăţat acest om, care a condus cu mână autoritară o ţară, că există mai multe lumi, cel puţin două, una interioară şi o alta exterioară, care nu prea au legătură una cu alta? Că lumea exterioară poate fi adesea, dacă nu mai mereu, absurdă şi trebuie luată aşa cum este? Că dacă ai ceva de făcut, ai de făcut în interior şi mai înţelept este „să nu plângi, ci să înţelegi?” Nu pot crede că printre zecile de mii de volume ale lui Năstase nu se găsesc dialogurile lui Platon care vorbesc şi despre condamnarea şi moartea lui Socrate. Înţeleptul a fost judecat, la rândul său, de concetăţeni şi condamnat la moarte pentru neserespectarea legilor cetăţii. Spre deosebire de Năstase, Socrate a acceptat judecata, sentinţa şi execuţia deşi era convins că dreptate este de partea sa. Grecul a acceptat Legea cetăţii ca mai presus de a sa (nu a spus „ştiu eu cum să rezolv problema asta”) dar a mai fost convins de faptul că sentinţa nu-i afectează esenţa cea mai profundă („Mie nu-mi pot face niciun rău nici Meletos şi nici Anytos. Ei nu sunt în stare să facă aceasta.” „Omului bun nu i se întâmplă niciun rău în viaţă şi nici după moarte şi persoana sa nu o uită zeii.”). Socrate, acceptând, s-a salvat; Năstase, neacceptând, s-a declarat înfrânt. „Un fleac, m-am ciuruit” îşi poate spune el acum cu o glumă care circulă pe Internet.
Iar de aici nu pot să nu mă gândesc că într-o istorie a lui cum ar fi fost dacă Traian Băsescu ar fi fost cel condamnat însă el ar fi gestionat mai bine situaţia. Probabil ar fi ieşit în faţa presei şi ar fi spus: „Asta este, băieţi! Mi-au făcut-o, dar am să mă întorc şi atunci pe mulţi am să popesc eu! Ha, ha ha!” Nici el nu ar fi fost un erou, dar cel puţin se va fi salvat pe el însuşi, esenţa sa (de miştocar). Năstase nici măcar asta nu a reuşit. Nu câştigi fugind, ci luptând iar atunci când nu poţi, măcar rezistând. Năstase a vrut să fie erou însă a ratat aceasta, aşa cum a ratat glonţul, şi a rămas din păcate doar Bombonel.
Cele de mai sus nu exprimă nicio părere juridică şi niciun partizanat politic. Singura simpatie faţă de Năstase am avut-o atunci când când am aflat că i-a lăsat cu limbă de moarte fiului său îndemnul să citească. Doar atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu