Plâns fără lacrimi la despărţirea de Leonard Cohen

Dintre oamenii care au exercitat cea mai puternică influenţă asupra mea, doi încă mai sunt în viaţă: psihoterapeutulul existenţialist american Irvin D. Yalom şi artistul canadian Leonard Cohen*. Primul mi-a spus, prin scrierile lui, că nu este nimic nefiresc în a vedea viaţa plină de neconcordanţe, de schisme ori de abisuri care trebuie nu doar descoperite, constatate ci analizate şi integrate în existenţă. Lucru deloc uşor şi generator de suferinţă, suferinţă de un anumit gen pe care muzica lui Leonard Cohen vine să o aline şi să o transfigureze. Prăpăstiile existenţiale, paradoxurile, dilemele, uimirile pot fi depăşite/asumate prin frumos, acel frumos care nu e (doar) estetic ci duce la etic, dacă ar fi să vorbim în termenii lui Kierkegaard. 

Dată fiind această apropiere de un ordin aparte de muzica lui Cohen, atunci când s-a anunţat concertul de la Bucureşti („Old Ideas”) am vrut cu tot dinadinsul să fiu acolo în semn de recunoştinţă pentru omul la care ţin. Aş fi vrut să fiu şi în 2009 însă tocmai atunci era ziua fiicei mele; acum, atât ea cât şi soţia mea au dorit să vină ceea ce mi-a făcut alegerea mult mai uşoară şi prezenţa mea acolo mult mai firească.

Waiting the miracle to come

Ajunşi devreme, prea devreme, la locul de desfăşurare a concertului, Cohen şi formaţia sa tocmai făceau probele de sunet. Cânta şi nu prea cânta. La un moment dat mai mult mormăia, rostind arareori câte un cuvânt. Atunci mi-am spus că el povesteşte, nu cântă. Tot ce spune el sunt nişte lungi poveşti care vindecă („Come healling of the body/Come healling of the mind”) cum poate vor fi cele ale lui Yalom şi ale altor înţelepţi vindecători. Cuvânt, gest, cântec care depăşesc, fiecare în parte şi toate împreună, bariere şi credinţe adânc înrădăcinate, care par a fi parte din noi, dar nu sunt. „Multă lume a plâns pe aici! Şi tu, tată, ai plâns, dar fără lacrimi!”, mi-a spus fiica mea, Maria, şi cum să nu plângi, chiar şi fără lacrimi, atunci când auzi live pe cel care a compus cuvintele: „There is a crack in everything/That's how the light gets in” ? 

Cei care-l plac pe Leonard Cohen îi cunosc eleganţa, sobrietatea şi respectul faţă de public. Dar pe lângă toate acestea ne învaţă, pe cei care am vrea să vedem asta, ce înseamnă viaţa. Iese din scenă în pasul ştrengarului şi fără a fi caraghios cum ar fi orice bătrân la 78 de ani (împliniţi cu o zi înainte de concert), este plin de viaţă, frate de înţelepciune, de rost şi vitalitate cu personajul lui Bergman, Antonius Block, cel care joacă şah cu Moartea. Cu zâmbetul pe faţă, cu o înţelepciune vioaie, cu o ironie fină, Leonard Cohen face să vibreze în fiecare ceea ce-i mai adânc în fiinţa sa. El însuşi. Dacă e ceva de descoperit acolo, vibraţia sa adâncă face să iasă la suprafaţă.

Probabil că am să mă despart o vreme de canadian. Atunci când chiar a părăsit scena l-am lăsat să plece cu totul. O vorbă budhistă** spune că „Atunci când îl întâlneşti pe Budha în calea ta, ucide-l!” - orice tinde să-ţi devină idol, e mai bine să-l laşi să plece, dacă nu chiar să-l alungi. Pe Leonard Cohen l-am aşteptat, l-am întâlnit, am primit cu recunoştinţă tot ce a avut să-mi dăruiască, după care ne vom vedea fiecare de drumul său. Poate îl voi reîntâlni atunci când am să-i cer să mă înveţe să îmbătrânesc frumos şi să mor liniştit. Până atunci mă voi gândi la cuvintele sale: „I finally got my orders./ I'll be marching through the morning,/Marching through the night,/Moving cross the borders/ Of my secret life. 

_______________________________

* Amândoi bătrâni şi amâdoi evrei. Doar constat, probabil nu are nicio importanţă.
** Cohen s-a vindecat de depresie şi într-o mânăstire budhistă, prin practici Zen.

Dintr-o lume în alta

Două atitudini în faţa existenţei

Am avut răbdarea să văd, la TV, o piesă de teatru comunistă. Acţiunea propriu-zisă era una care se poate derula şi în zilele noastre: tensiuni de tot felul între un primar, vicepreşedinte şi preşedinte al Consiliului Judeţean de Partid (parcă aşa îi spunea) pornind de la o investiţie. 

Poţi privi o asemenea reprezentare amuzat sau ignorant (dintr-o cheie istorică pe care nu o mai ai la dispoziţie) dar şi serios, ca să vezi despre ce era vorba acolo. Poţi să abordezi trecutul cu detaşare - „am fost un fraier!” - dar dacă reuşeşti să revii cu totul în acel timp poate ai să ajungi la concluzia că ai gândit cât se poate de raţional în condiţiile date. Atâta informaţie ai avut la dispoziţie, acela era cadrul în care erai sigur că te puteai manifesta, asta a fost decizia. Însă pare greu să redevii acelaşi care ai fost şi din această cauză sunt destul de circumspect în privinţa conceptului de „empatie”. Cum poţi intra în pielea altuia, dacă nici măcar în pielea celui care ai fost nu mai poţi uneori intra?

Revenind la piesa de teatru, ea respira convingerea acelor vremuri: toate lucrurile se află pe cursul lor firesc - iar noi (oamenii, societatea, Partidul) ştim care este acesta - tot ceea ce se întâmplă face parte dintr-un plan raţional care are drept scop fericirea deplină a tuturor şi a fiecăruia. Dacă la nivel macro şi ideologic astfel stăteau lucrurile, la nivel micro şi concret se mai întâmplau accidente, mai apăreau obstacole, piedici, evenimente neprevăzute care, însă, prin efort şi cunoaştere erau depăşite aşa încât Istoria să-şi urmeze cursul firesc. Singurul lucru care îl puteau face astfel de evenimente nedorite era doar să întârzie procesul ascendent, însă niciodată să-l oprească. De aceea comunismul era o problemă de timp, mereu amânat dar niciodată abandonat ca obiectiv. 

Această concepţie a funcţionat, cred, şi la Revoluţie dar şi ulterior: mereu trebuia să se întâmple ceva pentru ca lucrurile să revină la „normal”: să dispară Ceauşescu, să plece ţărăniştii, comuniştii, cripto-comuniştii etc. În această vară am auzit din nou acest slogan: Băsescu este un obstacol, Europa să ne lase să ne vedem de treabă. Cineva sau ceva stă în calea noastră şi acest ceva trebuie înlăturat. 

Imaginarea lumii ca un Paradis realizabil de care ne desparte numai un pas nu pare a fi o idee comunistă ci mai curând creştină. Ordinea existenţei, dacă nu poate fi atinsă aici, va fi întâlnită Dincolo, dar nu se poate să integrăm dezechilibrele, perisabilitatea în esenţa lumii. Astfel, într-un fel, s-ar pierde însăşi ideea de esenţă.

Până la urmă este o chestiune de opţiune: Lumea este Ordine ori Haos? Dacă o consideri sub semnul unei Legi, al Ordinii, atunci te poţi aştepta (şi poţi aştepta) ca lucrurile să se aranjeze, să intre în planul macro din care tu eşti doar o parte. Dacă, dimpotrivă, nu există legi sau acestea sunt parţiale, relative, efemere, atunci permanent, fără odihnă şi nici garanţii, trebuie să contribui la propria ordine şi raţionalitate care le aduci în lume, pentru că altfel totul se va pierde în Neant.

Simplul act al alegerii unei astfel de atitudini nu explică o traiectorie de viaţă. Aşa cum era în piesa de teatru la care mă refeream anterior, un om care se consideră parte a unui proces strict determinat, poate lupta, „pune umărul” - sau nu, lăsându-se în „voia sorţii” - la împlinirea scopului ultim. La rândul său, cineva care se străduieşte să creeze insule de ordine în haos, la un moment dat se poate declara înfrânt şi lasă bolovanul existenţei să se prăvălească în vale fără a-l mai căra încă o dată, de acum inutil, spre vârf. Faptul de a opta pentru una sau alta din aceste modele de înţelegere a lumii nu îl face automat pe individ erou sau laş. Esenţial este - o spune Sartre - modul cum omul interpretează realitate pentru sine, iar nu realitatea însăşi. Această analiză, urmată de o concluzie şi apoi de acţiune defineşte persoana, o individualizează şi o face să fie ceea ce este, iar nu lumea în care trăieşte, indiferent cum ar fi ea (definită).

Ce este de salvat

Aici o analiză teologico-filosofică a unui film de Igmar Bergman, A şaptea pecete. Un pasaj din acest articol:

„Pentru că, la limită, ceea ce este de salvat (...) sunt de salvat acele lucruri care te salvează. Dacă lucrul în care îşi investise Antonius viaţa nu dura, nu putea fi păstrat şi transmis, de abia de atunci totul ar fi fost pierdut şi fără rost. Nu era vorba aşadar numai de a salva nişte oameni - pentru asta aproape orice om ar fi fost aproape la fel de bun. E vorba de a salva ceea ce durează, de a «salva» veşnicia. Jocul de şah cu Moartea apare astfel ca un simbol al confruntării cu lipsa de sens, cu ceea ce ameninţă fiecare întreprindere şi motivaţie omenească. Acesta este jocul în care Antonius Block a biruit.”

Să salvezi ceea ce te salvează. 

În acelaşi film, cavalerul îşi spune la un moment dat: Sunt viu iar eu sunt cel care joc şah cu moartea. Într-un anume fel, este de ajuns pentru a umple o viaţă de om. Desigur, este un joc în care învinsul şi învingătorul se cunosc încă de la bun început însă nu contează victoria ci încleştarea.  Dar prin a salva ceea ce te salvează, treci dincolo de sine, ieşi din tine, găsind sensul în afara ta. Nici măcar de sacrificiu ori de acceptare nu e vorba ci de asumare şi înţelegere a ceea ce ai ales să fie mai presus de tine. Alegere (conştientă ori inconştientă) pentru că fiecare îşi investeşte viaţa în altceva, pentru fiecare veşnicia înseamnă altceva. 

Iar în film mai e vorba de o reciprocitate a dăruirii: Jof şi Mia îi arată - fără măcar să fie conştienţi de aceasta; poate dacă i l-ar fi prezentat didactico-normativ nu ar fi avut niciun rezultat - lui Antonius sensul existenţei, iar acesta le salvează vieţile.

Deşi filmul poate părea pe alocuri prea „pilduitor” şi simplu, tocmai ca o reprezentaţie medievală, suflul său (cel puţin aşa cum l-am simţit eu) vine tocmai din faptul că exprimă foarte simplu lucruri cu adevărat importante, esenţiale. În funcţie de privitor, o farfurie cu fragi înseamnă ceea ce este - fructe pentru astâmpărat foamea - sau ceea ce Este - viaţă ori sens.

Nelinişte metafizică (II)

„Nelinişte metafizică? şi o priveam adânc în ochi... Nelinişte metafizică e să priveşti o femeie în ochii mari... Să simţi că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem şti niciodată adevărul. Să fii, din cauza asta, trist... să iubeşti florile şi să zâmbeşti când vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu bănuie nimic şi îşi au socotelile lor. (Camil Petrescu) 

Deşi această idee e expusă la un nivel de popularizare a filosofiei, ea este exprimă plastic o anumită perplexitate pe care o au unii oameni în faţa existenţei. Camil Petrescu a fost înainte de toate filosof şi probabil că dacă ar fi trăit doar cu o generaţie mai târziu ar fi cunoscut opera lui Heidegger şi atunci ar fi numit această stare nu „nelinişte metafizică” ci „angoasă” ori „anxietate existenţială”. În schimb, filosoful român a cunoscut bine fenomenologia lui Husserl, cea de la care se revendică, într-un fel sau altul, gânditorii existenţialişti. 

Priveşti atent, cu seriozitate, lumea şi vezi câteva lucruri, printre care cele de care vorbea Camil Petrescu: lucrurile nu sunt tocmai cum ar trebui să fie. În ciuda unui progres tehnologic, în alte domenii pare că nu am  înaintat deloc, sau chiar am regresat. Gadget-urile care trebuiau să ne uşureze sau să ne înfrumuseţeze viaţa, ne-o complică, imensa şi inevitabila comunicare de care suntem înconjuraţi nu alungă un anume gen de singurătate.  Iar în spatele a orice este acelaşi sfârşit pe care te poţi preface că l-ai uitat, însă el, în ciuda acestui fapt, te însoţeşte oriunde ai merge, orice ai face. Reuşim să ne vopsim tot mai complex vieţile iar cei care sunt mai convinşi în astfel de aparenţe sunt probabil cei „ca Nae Gheorghidiu” care îşi au „socotelile” lor. 

Priveşti atent, cu seriozitate, lumea şi vezi că lucrurile nu sunt tocmai cum ar trebui să fie. Constatarea conduce, da, la un anumit fel de tristeţe, dar ar mai trebui să conducă la ceva: la curiozitate. Unele lucruri nu sunt „aşa cum ar trebui să fie”, dar cum ar trebui să fie lucrurile? Cum sunt ele de fapt? Dacă eu sunt cel care le percep eronat, atâta timp cu cât oamenii ca Nae Gheorghidiu, de exemplu (dar şi ca Einstein ori Napoleon) operează eficient cu realitatea care le pare a fi „ceva” de la sine înţeles?

Cuvinte neînţelese (I)

Revin ciclic la problema cuvintelor ca piedică şi instrument al comunicării. Piedică pentru că atunci când rosteşti/auzi un cuvânt ştii de cele mai multe ori ce înseamnă dar nu poţi să fii niciodată sigur ce sens a preluat sau preiei tu din ce a transmis celălalt. Spui „emoţie”, sau „nemurire”, sau „suflet” şi chiar dacă ar fi să defineşti mereu termenii, tot nu ai scoate-o la capăt. Spunea şi Kundera „Acum putem înţelege, fără îndoială, prăpastia care-i despărţea pe Sabina şi pe Franz: el o asculta cu nesaţ povestindu-i despre viaţa ei şi ea asculta, cu acelaşi nesaţ, povestea vieţii lui. Înţelegeau amândoi, cu exactitate, semnificaţia logică a cuvintelor pe care şi le spuneau, dar fără să audă murmurul semantic ce curgea prin aceste cuvinte.” Auzi, dar nu înţelegi, ca şi cum ai vedea pixelii de pe ecranul unui monitor fără a-i putea strânge într-o imagine. 

De bună seamă comunicăm unii cu alţii, reuşim să o facem la un nivel satisfăcător, dar cred că totuşi suntem limitaţi în acest proces. Putem arunca punţi peste prăpăstii, dar acestea nu vor dispărea. Şi din acest punct de vedere suntem izolaţi în lumile individuale, auzim, ne facem auziţi, dar niciodată pe deplin. În acest spaţiu al incertitudinii locul lui „sunt absolut sigur” este luat de „mi se pare”, locul cunoaşterii (logicii) este luat de interpretare, al ştiinţei de artă. 

Fiecare extrage imaginea sa din pixelii pe care-i are în faţă. Iar lumea devine, astfel, din una a unui singur monitor, una a unei infinităţi de tablouri. Mai tristă, poate, dar infinit mai frumoasă.

(Desigur, cuvântul „cuvânt” este doar un pretext. În locul său poate fi pus orice „realitate”: lucru, idee, sentiment etc.)

My supergirl

Cine învaţă pe cine, cine are de arătat cui?
Drumuri frumoase, nu neapărat uşoare!

Calea prin care lumina intră în lume

Ring the bells that still can ring

Forget your perfect offering

There is a crack in evrything

That's how the light gets in.

(Leonard Cohen - Anthem)

„Şi totuşi viaţa este previzibilă mare parte din timp, dar ori de câte ori încetează să fie aşa, universul nostru axiologic se destramă şi ne pierdem capacitatea de a fi orientaţi spre un scop. Existenţial, suntem traumatizaţi de arbitrar, întâmplare şi răutate neaşteptată. Acestea sunt semne ale faptului că locul nostru în univers este nesigur şi efemer. 

Indiferent dacă un astfel de eveniment este singular, brusc sau cumulativ, el nu poate fi integrat uşor, astfel că ne închidem în noi înşine şi ne lăsăm copleşiţi de disperare. 

Dar o asemenea distrugere a credinţelor noastre conţine în sine posibilitatea adoptării unei perspective mai largi asupra existenţei şi reconsiderarea unor credinţe anterioare puternice care s-au dovedit greşite sau incomplete. Momentele de criză, traumă şi catastrofă au caracteristica pozitivă de a ne permite să ne revizuim şi să ne reconstruim vieţile. Este aşadar extrem de important să profităm de astfel de oportunităţi mai degrabă decât să ne lăsăm bătuţi sau să ne cramponăm de vechile aranjamente şi concepţii eronate asupra lumii.”

(Emmy van Deurzen, Martin Adams - Psihoterapie şi consiliere existenţială)