Pesimismul realist al lui Orwell

1984 este o lectură obligatorie pentru cei care îşi pun anumite întrebări asupra lumii, asupra individului şi a relaţiei dintre acestea. Îndeobşte, acest roman este citit printr-o grilă politologică: el ar exprima presiunea la care este supus un individ într-un regim totalitar şi drumul pe care-l parcurge în acest mediu o persoană de la indiferenţă şi inconştienţă la cunoaştere şi conştientizare iar mai apoi la revoltă şi înfrângere. Deşi corectă, o spune unul ce a prins în plin ultimii ani ai comunismului, această lectură este insuficientă. 

Nicolae Steinhardt, în deschiderea Jurnalului fericirii vorbeşte de patru moduri de ieşire dintr-un univers concentraţionar: soluţia (mistică) a credinţei, renunţarea completă la sine şi oferirea torţionarilor doar învelişul tău material, zeflemeaua şi vagabondarea existenţială (atâta timp cât nu ai nimic, nimeni nu are ce-ţi lua) şi lupta, ridicarea într-o confruntare inegală şi fără nicio şansă de izbândă cu societatea, cu răul. Soluţia lui Winston Smith (un om obişnuit, la rândul său ca şi cei la care se referă Steinhardt) este o alta, niciuna din cele patru. El nu se eliberează programându-şi acest lucru şi nici nu are parte de o revelaţie care să-i dezvăluie o cale de care nu a avut parte până atunci. El porneşte de la dorinţă, ajunge la iubire şi solidaritate prin dezvoltarea progresivă a conştiinţei de sine şi a lumii care-l înconjoară pe o cale care este, esenţial, una a cunoaşterii. Eroul nu are un model prestabilit, nici măcar nu-l descoperă, ci îl inventează pas cu pas. Până la urmă, acesta este şi misterul care-l înconjoară, provocarea pentru O'Brien cel care controlează totul dar, în ciuda acestui fapt, nu a ştiut cum să împiedice apariţia gândurilor de autonomie în mintea aparent aneantizată a lui Smith. („Eşti ca o greşeală de tipar. ... Ca o pată care trebuie scoasă.”)

În cele din urmă, cel care a întrezărit libertatea este înfrânt de puterea nesfârşită a sistemului. Cumva, acesta din urmă a învins iar sclipirea de conştiinţă a fost transformată în cenuşă şi trimisă în stratosferă. Nici nu a existat. 

Lecturii politologice a romanului i se poate adăuga una psiho-socială ori filosofică. Smith şi O'Brien sunt, parcă,  reprezentanţii a două şcoli diferite de gândire care duc concluziile concepţiilor lor până la ultimele consecinţe. Smith a început să creadă în om, în umanitate, în cunoaştere, în realitate (obiectivă), în trecut, în legi (2+2=4), în iubire şi solidaritate. Treptat, el închegase în jurul său o lume pe care o crede cea adevărată  şi care crede că poate fi prima cărămidă de transformare a lumii în care trăieşte. O'Brien, metodic, îi distruge fiecare din aceste certitudini, pentru a-şi lăsa victima golită de orice înţeles, de sens, de viaţă. „Şi chiar dacă te vom lăsa să mori de moarte bună, tot nu vei mai scăpa niciodată de noi cu totul.  Ceea  ce  ţi  se întâmpla aici  este pentru totdeauna.  Trebuie  să conştientizezi acest lucru dinainte. Te vom strivi până la acel punct de unde nu mai există întoarcere. Ţi se vor întâmpla lucruri din care nu-ţi vei mai reveni în vecii vecilor, nici dacă ai trăi o mie de ani. Niciodată nu vei mai fi capabil de sentimente omeneşti normale. Totul va fi mort în tine, totul. Niciodată nu vei mai fi capabil să iubeşti, să ai un prieten, să te bucuri de viaţă, să râzi, să fii curios, sau curajos, sau integru. Ai să fii găunos. Noi aici te stoarcem de tot ce ai în tine şi pe urmă te umplem cu noi înşine.” În acest moment asasinatul este deplin - în învelişul de piele nu se va mai naşte niciodată gândul libertăţii. 

Anti-sartrian, Orwell afirmă că „Libertatea este sclavie” iar atunci da, „Sclavia este libertate”. Omul este condamnat, nu la libertate, ci la sclavie, iar imaginea viitorului este o faţă zdrobită de o cizmă. Existenţialismul solicită individului să îşi asume libertatea sa, însă incapacitatea de a şi-o asuma îl obligă - ştim de la Paul Tillich - să devină parte a unui întreg iar singura soluţie avută la dispoziţie este, în societatea din 1984, Partidul. O'Brien este realistul, cel care are dreptate, în confruntarea sa cu Smith, cel puţin în situaţia fără ieşire în care se afla cel din urmă. Pentru existenţialişti, însă, nu există situaţii fără ieşire. Orice ai face, oriunde ai fi, eşti rezultatul propriilor alegeri şi nu poţi da vina pe nimic din exteriorul tău. Situaţiile limită - vina, moartea, eşecul - sunt cele în care ţi se dezvăluie existenţa şi sunt la temelia re-construcţiei unei vieţi caracterizate de autenticitate.
Pentru Smith presiunea a fost prea mare şi din el nu a rămas nimic. Asta nu înseamnă că existenţialiştii nu au dreptate. Înseamnă doar că marile forţe care acţionează asupra omului sunt forţe reale, iar victoria nu este niciodată garantată şi nici definitivă. Tocmai pentru că lupta pentru autonomie, libertate, adevăr, este una cu miză, în care înfrângerea este mereu posibilă, confruntarea merită angajată. Altfel, ce rost ar avea?