La început, pornind de la curiozităţi, nelinişti, surprize (întotdeauna neplăcute, cele plăcute vin „de la sine” şi nu au nevoie de explicaţii) începi să-şi pui întrebări. Creşti, înveţi, te maturizezi şi, treptat, începi să-ţi oferi răspunsuri care par a limpezi lumea. Parte din întrebări le uiţi, sunt copilăreşti, naive, ori şi se spune că nu are niciun rost să ţi le pui şi atunci nu are rost să-ţi pierzi timpul încercând să le descâlceşti. Din diferite motive, dacă eşti sincer, revii la ele şi constaţi că întrebările sunt acolo şi te aşteaptă, răbdătoare ca Sfinx-ul, să le oferi răspunsul tău. Răspunsurile altora nu ajută fundamental ci servesc doar la a te scuti să mai descoperi lucruri, trasee descoperite deja.
Un lucru bun este acela că, din nou dar altfel, pe parcurs numărul întrebărilor scade treptat, rămânând doar câteva, aşa cum cad acum, toamna, frunzele, lăsând gol copacul, singurul care contează. Întrebările nu dispar pentru că în viaţă nelămuririle au fost lămurite ci pentru că ai constatat, de cele mai multe ori, că răspunsurile nu contează. În cele din urmă rămâi cu una, două (patru la Kant) întrebări fundamentale. Probabil, „Cine sunt eu?” pentru aici şi „Ce urmează şi cum ar trebui să mă pregătesc?” pentru dincolo, dar fiecare îşi distilează interogaţiile ultime, cele „adevărate”. În rest, deşi nu ţi-ai răspuns complet satisfăcător la celelalte întrebări, a contat mai mult străduinţa decât răspunsurile obţinute. Această încercare de a afla te-a învăţat mai mult decât ceea ce ai aflat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu