Fascinaţia Coreei de Nord

Urmăresc cu aviditate orice ştire care vine din Coreea de Nord. Privesc filme şi fotografii din această ţară care nu încetează să mă fascineze. Mă uit la feţele oamenilor de acolo şi încerc să-i înţeleg, să aflu ce se află dincolo de înfăţişarea lor. Coreea de Nord este un experiment sociologic reuşit, din care se pot trage nişte concluzii la care nu vom mai avea acces după ce regimul de acolo nu va mai exista. 

Acum câteva zile am citit despre declaraţiile unui individ care a evadat din această ţară, care s-a născut şi a crescut într-un lagăr de muncă, şi care, printre altele, spunea (citez din memorie): „Acceptam această stare de lucruri pentru că era singura pe care o cumoşteam. Noi ne-am născut să muncim în acele condiţii iar cei din faţa noastră s-au născut cu arma în mână, pentru a ne păzi.” Individul respectiv a evadat din lagăr nu dintr-un înălţător sentiment al libertăţii sau din dragoste pentru democraţie, ci mânat de foame. Tot de foame şi-a denunţat proprii părinţi, care au şi fost împuşcaţi. Aceasta înseamnă Coreea de Nord şi, cumva, aceasta este şi umanitatea noastră în stare pură. Se pare că nu suntem nimic prin noi înşine, ci suntem ceea ce ni s-a spus la un moment dat să fim. Din păcate, cum se vede în această ţară, nu există limită de involuţie, de subdezvoltare socială, nu există o „esenţă” umană, dacă forţele care acţionează asupra ei sunt destul de puternice şi acţionează îndeajuns de mult timp (generaţii, astfel încât să poată fi distruse orice modele). 

Tristeţea înţelegătoare pe care o am atunci când îi văd pe coreeni vine şi din faptul că am apucat să trăiesc într-un regim oarecum asemănător cu cel asiatic. Ştiu că astfel de organizări creează propria lor realitate, propria lor normalitate, care se impune celei universal acceptate. În interiorul acestei culturi nu te compari cu normalitatea, ci foloseşti o tablă de valori inventată aici. Suntem vulnerabili oricărui totalitarism, oricând putem deveni nord-coreeni. 

Observând această „rezervaţie”, realizez un anumit primat al sociologiei în faţa celorlalte ştiinţe sociale: psihologie, economie sau în faţa filosofiei. Individul, ideile lui, legile economice pot fi frânte, violate, dispreţuite şi uitate. Viitorul chiar poate să sune ca o cizmă care zdrobeşte o faţă (1984), dacă există forţă şi timp sufieciente. Dar dacă există o presiune absolută a socialului asupra individului, ce mai are de făcut acesta din urmă? Tocmai să fie conştient de acest pericol şi să-şi păstreze individualitatea, astfel încât să salveze lumea în el însuşi. Paradoxal, tocmai pentru că nu există o esenţă umană, ea trebuie creată, cultivată, păstrată, apărată, transmisă. Lumea şi individul ar fi, în aceste condiţii, două realităţi separate care comunică  şi nu două forţe care se confruntă. Victoria oricărei părţi conduce la catastrofă: dacă învinge lumea, atunci individul dispare, dacă învinge individul, acesta înnebuneşte.

Update: Am văzut un documentar dedicat Revoluţiei noastre în care s-a rememorat „incidentul” în care două echipaje USLA au fost asasinate de soldaţi în faţa Ministerului Apărării. Militarii ucişi au fost incendiaţi, decapitaţi, cadavrele lor profanate în toate modurile posibile şi lăsate să zacă cinci zile în noroiul străzii. Asta să nu zică cineva că locuitorii din Coreea ar avea o altă mentalitate decât a noastră. Cum spuneam, nu există limite ale neomeniei.